De două mii de ani, Biserica vesteşte şi celebrează în această zi, moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce. La fiecare Liturghie, după consacrare, ea proclamă: „Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni!”.

Însă o altă moarte a Domnului este proclamată de un secol şi jumătate până astăzi, în lumea noastră occidentală secularizată. Când, în domeniul culturii, se vorbește despre „moartea lui Dumnezeu”, se înţelege această altă moarte a lui Dumnezeu – ideologică, nu istorică –. Unii teologi, pentru a nu rămâne în urmă faţă de timpuri, s-au grăbit să ne construiască deasupra o teologie: „Teologia morții lui Dumnezeu”.

Nu putem să ne prefacem că ignorăm existenţa acestei narațiuni diferite, fără a-i lăsa pradă de suspiciune pe atâția credincioşi. Această moarte diferită a lui Dumnezeu a găsit exprimarea sa perfectă în cunoscuta proclamare pe care Nietzsche a pus-o pe buzele „omului nebun” care ajungea gâfâind în piața orașului: „Unde a plecat Dumnezeu? – a strigat el – Vă spun eu! Noi am fost cei care l-am ucis: voi şi eu!… Nu a fost niciodată o acțiune mai mare. Toţi cei care vor veni după noi vor aparține, în virtutea acestei acțiuni, unei istorii mai înalte decât toate istoriile care au existat vreodată până astăzi”[1].

În logica acestor cuvinte – şi, cred, în așteptările autorului lor – era că, după el, istoria nu ar mai fi divizată în înainte şi după Cristos, ci înainte de Nietzsche şi după Nietzsche. Aparent, nu este nimicul care este pus în locul lui Dumnezeu, ci omul, şi mai precis „super-omul”, sau „dincolo de-om”. Despre acest om nou trebuie să se exclame de acum – cu un sentiment de complăcere şi orgoliu, nu de compasiune: „Ecce homo!”: Iată omul adevărat![2]. Însă nu se va întârzia să se dea cont că, rămas singur, omul este nimic.

„Ce am face, să dezlegăm acest pământ de lanţul soarelui său? Unde se mișcă acum? Unde ne mișcăm noi? Să dispară banii de la toţi? Nu este aceasta o veșnică prăbușire a noastră? Şi în spate, alături, în faţă, în toate părțile? Mai există un sus şi un jos? Oare nu ne bâjbâim ca printr-un nimic infinit?”.

Răspunsul tacit şi asigurator al „omului nebun” la aceste întrebări ale sale este: „Nu, nu vom bâjbâi într-un nimic infinit, pentru că omul îşi va îndeplini, el, misiunea încredinţată până acum lui Dumnezeu!”. Răspunsul de credincioşi este, în schimb: „Da, şi este exact ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce se întâmplă! Bâjbâim parcă printr-un nimic infinit”. Este semnificativ că, tocmai pe urma autorului acelei proclamări, s-a ajuns la definirea existenței umane ca un „a fi – pentru – moarte” şi la considerarea tuturor presupuselor posibilități ale omului niște „nulităţi din pornire”[3].

„Dincolo de bine şi de rău”, a fost un alt strigăt de bătălie al filozofului![4]; dar dincolo de bine şi de rău există numai „voința de putere”, şi noi ştim unde conduce ea…

Nu ne este permis să judecăm inima unui om pe care numai Dumnezeu o cunoaște. Şi autorul acelei proclamări a avut partea sa de suferinţă în viaţă, iar suferința unește cu Cristos probabil mai mult decât invectivele care separă de El. Rugăciunea lui Isus pe cruce: „Tată, iartă-i pentru că nu știu ce face” (Lc23,34), nu a fost rostită numai pentru cei care erau prezenți în acea zi pe Calvar…

Îmi revine în minte o imagine pe care am observat-o uneori pe viu (şi care sper să fi devenit realitate, între timp, pentru autorul acelei proclamări!): un copil, supărat, încearcă să lovească faţa propriului tată cu pumni şi zgârieturi, până când, terminându-şi forţele, cade plângând în brațele lui care îl linişteşte şi îl strânge la pieptul său.

Repet, nu judecăm persoana pe care numai Dumnezeu o cunoaște. Însă, continuarea pe care a avut-o acea proclamare, aceea, da, putem şi trebuie s-o judecăm. Ea a fost declinată în modurile şi cu numele cele mai diferite, ajungând să devină o modă, o atmosferă care se respiră în ambientele intelectuale din Occidentul „post-modern”. Denumirea comună a tuturor acestor declinări diferite este relativismul total în orice domeniu: etică, limbaj, filozofie, artă şi, desigur, religie. Nimic nu mai este solid; totul este lichid, sau chiar vaporos. În timpul romantismului se cuibăreau în melancolie, astăzi în nihilism.

Ca oameni credincioşi este datoria noastră să arătăm ce este în spatele, sau dedesubtul, acelei proclamări, şi anume saltul unei flăcări antice, erupţia neașteptată a unui vulcan care nu se stins niciodată de la începutul lumii. Drama umană a avut şi ea „prologul său în cer”, în acel „spirit al negării” care n-a acceptat să existe în harul altuia. De atunci, el nu face decât să recruteze susținători ai cauzei sale, primii dintre ei naivii Adam şi Eva: „Veți fi ca Dumnezeu. Veți cunoaște binele şi răul”! (Gen 3,5).

Omului modern toate acestea nu par decât un mit etiologic pentru a explica răul din lume. Şi – în sensul pozitiv care se dă astăzi mitului – aşa este el în realitate! Dar istoria, literatura şi chiar experienţa noastră personală ne spun că în spatele acestui „mit” există un adevăr transcendent pe care nicio naraţiune istorică sau raționament filozofic n-ar putea să ni-l transmită.

Dumnezeu cunoaște orgoliul nostru şi ne-a venit în întâmpinare, eliminându-se, el cel dintâi, în faţa ochilor noştri. Cristos Isus, „fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcut ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil 2,-68).

„Dumnezeu? Noi am fost cei care l-am ucis: voi şi eu!”, strigă „omul nebun”. Acest lucru teribil s-a realizat, de fapt, o dată în istoria umană, dar în sens cu totul diferit de cel înțeles de el. Pentru că este adevărat, fraților şi surorilor: noi – voi şi eu – l-am ucis pe Isus din Nazaret! El a murit pentru păcatele noastre şi pentru cele ale întregii lumi (1In 2,2)! Dar învierea sa ne asigură că acest drum nu merge spre dezastru, ci, grație căinței noastre, duce la acea „apoteoză a vieţii”, căutată în zadar în altă parte.

De ce să vorbim despre asta în timpul liturgiei din Vinerea Sfântă? Nu pentru a convinge pe atei că Dumnezeu nu a murit! Cei mai celebri dintre ei au descoperit asta pe cont propriu, în momentul în care au închis ochii la lumina – mai bine zis, la întunericul – din această lume. Cât priveşte cei dintre ei care încă sunt în viaţă, pentru a-i convinge este nevoie de cu totul alte mijloace decât cuvintele unui predicator. Mijloace pe care Domnul va face să nu-i lipsească celui care are inima deschisă la adevăr, aşa cum îi vom cere lui Dumnezeu în rugăciunea universală care va urma.

Nu, scopul adevărat este altul; este de a-i reține pe cei care cred – cine ştie, eventual numai vreun student universitar – de la a fi atrași în acest vârtej al nihilismului care este adevărata „gaură neagră” a universului spiritual, de a face să răsune între noi avertismentul mereu actual al lui Dante Alighieri al nostru: „Fiți, creştinilor, să vă mișcați mai grei: nu fiți ca pana la orice vânt, şi să nu credeți că orice apă vă spală”[5].

Să continuăm, venerabili părinți, fraților şi surorilor, să repetăm cu recunoștință emoţionată şi mai convinși ca oricând, cuvintele pe care le proclamăm la fiecare Liturghie: „Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni!”.

Cardinal Raniero Cantalamessa

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Friedrich Nietzsche, Ştiinţa voioasă (1882) nr. 125.

[2] Friedrich Nietzsche, Ecce homo, 1888.

[3] Martin Heidegger, Fiinţă şi timp , secţiunea II, cap. 2-3.

[4] Friedrich Nietzsche, Jenseits von Gut und Böse (1886).

[5] Paradisul, V, 73.75.