În fiecare an la începutul Postului Mare este oferit meditației un text din Evanghelia lui Matei, luat din capitolul 6, în care Isus recomandă pomana, rugăciunea şi postul. Ceea ce provoacă imediat atenţia celui care ascultă acele cuvinte este că pentru Isus credinţa este înainte de toate etică, şi nu numai doctrină. Cu alte cuvinte, suntem credincioşi pentru că facem gesturi concrete coerente cu propria credinţă. Inspirându-se din asta, autorul Scrisorii lui Iacob va spune: „Ce folos, fraţii mei, dacă cineva spune că are credinţă, dar nu are fapte?”. Așadar, credinţa schimbă viaţa, modifică şi comportamentele: dacă nu este aşa, există un scurtcircuit sau iluzie sau falsitate.

Când Isus propune să dăm de pomană, să ne rugăm şi să postim se află în sintonie cu fariseii, care-l ascultă. Este vorba de trei comportamente care făceau parte din însăși învățătura lor. Probabil că este vorba de gesturi exemplificatoare, la care se pot adăuga desigur alte acțiuni bune.

De exemplu, pomana nu este numai împărtăşirea banilor cu acela care este mai sărac: se poate dărui propriul timp sau propria competență. Rugăciunea nu este numai cea personală, ci şi cea liturgică şi comunitară. Postul poate să fie înțeles ca renunţare la obișnuințe nesănătoase, nu numai ca privare de vreo masă sau de vreo mâncare.

Dar triada pomană-rugăciune-post vrea să arate cum credinţa impregnează toate domenii existenței: pomana exprimă atenţia faţă de celălalt, rugăciunea este semnul recunoașterii Dumnezeului unic, în timp ce postul priveşte pe fiecare dintre noi cu sine însuși. Acestea sunt cele trei dimensiuni ale vieţii umane şi credincioase: cea orizontală (celălalt), cea verticală (Dumnezeu) şi ce interioară (noi înșine). Nimeni nu se poate declara credincios fără a ține cont în mod corect şi fără a menține într-un echilibru înțelept aceste trei dimensiuni: cea socială, cea transcendentă şi cea personală. În atâtea ocazii predica lui Isus se concentrează asupra unuia din aceste aspecte: aici, în textul din Matei, Învățătorul din Nazaret indică toate cele trei linii directoare, lăsând fiecărui credincios truda de a găsi în fiecare caz prioritățile uneia fără a le neglija pe celelalte două. De fapt, în fiecare zi, ba chiar de mai multe ori pe zi, trebuie să decidem când să dăm prioritatea de exemplu aproapelui nostru, dar ţinând mereu pe fundal pe Dumnezeu şi pe noi înșine.

Totuşi, Isus nu se limitează să reafirme indicații etice cunoscute de farisei. Nu este vorba numai de a aminti că credinţa este etică: preocuparea sa pare mai degrabă aceea de a se constata că aceste comportamente au o motivație profundă precisă: „Aveți grijă să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de ei” (Mt 6,1). Probabil că în aceste cuvinte se evidenţiază adevărata motivație a învățăturii lui Isus: există o „dreptate umană” care constă în a face lucrurile corecte, şi o „dreptate divină” care constă în a face aceleaşi lucruri dar din iubire. Comportamentele sunt aceleaşi, dar motivația este diferită: sensul datoriei sau chiar ipocrizia au puţin de-a face cu Tatăl pe care Isus ni l-a făcut cunoscut. Putem să fim drepți, dar încă nu creştini: ireproşabili, dar fără iubire. Cum se întâmplă adesea, cuvintele lui Isus zgârie suprafața vieţii noastre de credincioşi şi ne interoghează în profunzime.

De Dionisio Candido

(După Agenția SIR, 18 februarie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu