Un Dumnezeu de iubit sau un Dumnezeu care iubește?

„Ridicați-vă, porţilor, pragurile voastre de sus, deschideți-vă, voi porți veșnice, ca să intre regele gloriei” (Ps 24,7). Sfinte Părinte, venerabili părinți, fraților şi surorilor, în intenția noastră de a deschide porțile lui Cristos care vine, am ajuns la poarta cea mai interioară a „castelului interior”, cea a virtuții teologale a iubirii.

Dar ce înseamnă a deschide lui Cristos poarta iubirii? Înseamnă, oare, a lua, noi, inițiativa de a-l iubi pe Dumnezeu? Aşa ar fi răspuns filozofii păgâni, pe baza concepției despre iubirea lui Dumnezeu pe care o aveau ei. „Dumnezeu – spunea Aristotel – mișcă lumea pentru că este iubit”[1]. Pentru că este iubit, fiți atenți, nu pentru că iubește! Această viziune filozofică a fost răsturnată complet în Noul Testament: „În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său… Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi” (1In 4,10.19).

Henri de Lubac a scris: „Este nevoie ca lumea să ştie: revelația Iubirii răscoleşte tot ceea ce ea a conceput din divinitate”[2]. Nici până astăzi nu am terminat (şi nu se va termina niciodată) să tragem toate consecințele din revoluția evanghelică despre Dumnezeu ca iubire. Duhul Sfânt – ne învaţă sfântul Irineu – reîntinereşte încontinuu comoara revelației, împreună cu vasul care o conține care este tradiția Bisericii. Cu ajutorul său, să încercăm să înţelegem care este, cu privire la virtutea teologală a iubirii, consecința de descoperit şi mai ales de trăit.

Există nenumărate tratate despre datoria şi despre gradele iubirii faţă de Dumnezeu, cu alte cuvinte, despre „Dumnezeu de iubit”, De diligendo Deo; nu cunosc tratatele despre Dumnezeul care iubește! Biblia este, ea însăși, un tratat despre Dumnezeu care iubește; dar, cu toate acestea, aproape întotdeauna, când se vorbește despre „iubirea faţă de Dumnezeu”, Dumnezeu este obiectul, nu subiectul frazei.

Or este foarte adevărat că acea a-l iubi pe Dumnezeu cu toate puterile este „prima şi cea mai mare poruncă”. Acesta este cu siguranță primul lucru în ordinea poruncilor; dar ordinea poruncilor nu este prima ordine, aceea care se află în vârful a toate! Înainte de ordinea poruncilor, există ordinea harului, adică a iubirii gratuite a lui Dumnezeu. Porunca însăși se întemeiază pe dar; datoria de a-l iubi pe Dumnezeu se întemeiază pe faptul de a fi iubiți de Dumnezeu: „Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi”, tocmai ne-a amintit Ioan. Aceasta este noutatea credinţei creştine faţă de orice etică bazată pe „datorie”, sau pe „imperativul categoric”. N-ar trebui să pierdem din vedere niciodată acest lucru.

Noi am crezut în iubirea lui Dumnezeu

A-i deschide poarta iubirii lui Cristos înseamnă așadar un lucru foarte precis: a primi iubirea lui Dumnezeu, a crede în iubire. „Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi” (1In 4,16). Crăciunul este manifestarea – literal, epifania – bunătății şi a iubirii lui Dumnezeu faţă de lume: „Harul lui Dumnezeu s-a arătat (epiphane) ca mântuitor pentru toţi oamenii”, scrie sfântul Paul. De asemenea: „S-au arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (Tit 2,11; 3,4).

Cel mai important lucru de făcut la Crăciun este de a primi cu uimire darul infinit al iubirii lui Dumnezeu. Când se primeşte un dar, nu este delicat a prezenta imediat, cu cealaltă mână, propriul dar, eventual deja pregătit cu anticipație. În mod inevitabil se dă impresia că se vrea imediat retribuirea. Mai întâi trebuie făcută onoare darului care se primeşte şi donatorului său, cu uimirea şi recunoștința. După aceea – aproape ruşinaţi şi cu pudoare – se poate deschide propriul dar, ca şi cum ar fi nimic în comparație cu ceea ce s-a primit. (Faţă de Dumnezeu, darul nostru este, în realitate, mai puţin decât nimic!).

Pare un lucru ușor. În schimb este printre cele mai dificile lucruri din lume. Omul este mai înclinat să fie activ decât pasiv, să facă, mai mult decât a lăsa să se facă. În mod inconștient nu vrem să fim debitori, ci creditori; vrem, e adevărat, iubirea lui Dumnezeu, dar ca premiu, mai degrabă decât ca dar. Însă astfel se face în mod insensibil o alunecare şi o răsturnare: pe primul loc, în vârful a toate, în locul darului, este pusă datoria, în locul harului, legea, în locul credinţei, faptele.

„Noi am crezut în iubire!”: acesta este un strigăt pentru care trebuie să adunăm toate forţele şi să facem violență. Eu o numesc „credinţă incredulă”: credinţă care nu ştie să se capaciteze cu ceea ce crede, chiar dacă crede. Dumnezeu – Veșnicul, Ființa, Totul – mă iubește şi are grijă de mine, mic nimic pierdut în imensitatea universului şi a istoriei! „Naufragiul îmi este dulce în această mare”, ar trebui să exclamăm cu poetul Leopardi[3].

Trebuie să devenim copii pentru a crede în iubire. Copiii cred în iubire, dar nu pe baza unui raționament. Prin instinct, prin natură. Se nasc plini de încredere în iubirea părinţilor. Cer părinţilor lucrurile de care au nevoie, eventual dând şi cu picioarele de pământ, dar fundamentul tacit nu este că au câștigat; este pentru că sunt copiii şi că într-o zi vor fi moștenitori a toate. Mai ales pentru acest motiv Isus recomandă aşa de des să devenim asemenea copiilor pentru a intra în Împărăția sa.

Dar nu este ușor să redevenim copii. Experienţa, amărăciunile, dezamăgirile vieţii ne fac atenți, prudenți, uneori cinici. Ne asemănăm cam toţi cu Nicodim. „Cum poate să se nască un om când este bătrân?” (In 3,4), gândim noi. Cum putem să ne renaştem, să ne entuziasmăm din nou, să ne uimim la Crăciun asemenea copiilor? Dar ce a răspuns Isus lui Nicodim? „Adevăr, adevăr îți spun: dacă cineva nu se naște din apă şi Duh, nu poate să intre în împărăția lui Dumnezeu” (In 3,5).

Acesta nu este rezultat al efortului şi veleităţii umane, sau excitare a inimii; este lucrare a Duhului Sfânt. Isus nu vorbește aici numai despre botez; sau cel puţin nu numai despre botezul cu apă. Este vorba de o renaștere şi de un botez „în Duh”, sau „de sus” (In 3,3), care se poate reînnoi de mai multe ori în arcul vieţii. A fost acela pe care apostolii şi discipolii l-au experimentat la Rusalii şi pe care şi noi ar trebui să-l dorim pentru a cunoaște într-o oarecare măsură acele „noi Rusalii” pe care sfântul papă Ioan al XXIII-lea le-a cerut lui Dumnezeu pentru toată Biserica anunțând Conciliul.

Esențialul Rusaliilor este cuprins în aceste cuvinte din versetul 4 al capitolului al doilea din Fapte: „Toţi au fost umpluți de Duhul Sfânt”. Ce înseamnă această frază scurtă pe care am ascultat-o de mii de ori? „Toţi au fost umpluți de Duhul Sfânt”: de acord: dar ce este Duhul Sfânt? Este iubirea – spune teologia – cu care Tatăl îl iubește pe Fiul şi cu care Fiul îl iubește pe Tatăl. Mai liber spunem: este viaţa, dulceața, focul, fericirea care curge în Treime, pentru că iubirea este toate aceste lucruri împreună şi în grad infinit.

Așadar a spune că „toţi au fost umpluți de Duhul Sfânt” este ca şi cum am spune că toţi au fost umpluţi de iubirea lui Dumnezeu. Au trăit o experienţă năvalnică de a fi iubiți de Dumnezeu. Murind, Cristos a distrus zidul despărțitor al păcatului şi acum iubirea lui Dumnezeu putea în sfârşit să se reverse asupra apostolilor şi discipolilor, scufundându-i într-un ocean de pace şi de fericire. Spunând că „iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,5), sfântul Paul nu face decât să descrie – în formă sintetică, şi nu narativă – evenimentul Rusaliilor, actualizat, pentru fiecare, la botez.

Iubirea lui Dumnezeu are un aspect obiectiv pe care-l numim har sfinţitor, sau iubire infuzată, dar comportă şi un element subiectiv, o repercusiune existențială, cum este în însăși natura iubirii. Nu a fost vorba, aşa cum suntem înclinați să credem, despre ceva pur obiectiv, sau ontologic, despre care cel interesant nu are nicio conștiință. Darul „inimii noi” nu a avut loc în anestezie totală, ca transplantele normale de inimă! Vedem asta din schimbarea neașteptată care se realizează în ei. Nu mai sunt temeri, rivalități, timiditate; oameni noi, gata să se lanseze pe căile lumii şi să-şi dea viaţa pentru Cristos.

„Iubirea edifică”

Discursul despre virtutea teologală a iubirii nu se încheie, desigur, la acest punct. El ar fi un discurs neterminat, ca o protază neurmată de apodoză. Protaza este: „Dacă Dumnezeu ne-a iubit aşa de mult…”; apodoza, sau consecința, este: „şi noi trebuie să-l iubim şi să ne iubim între noi”. Dar avem atâtea ocazii de a vorbi despre exercitarea iubirii încât măcar o dată putem lăsa deoparte „datoria” pentru a ne ocupa numai de „dar”. Mă limitez numai la câteva considerații scurte despre repercusiunea socială şi eclezială a virtuții teologale a iubirii.

Despre ea se spune că „edifică”: „știința umflă, iubirea edifică” (1Cor 8,2). Edifică înainte de toate edificiul lui Dumnezeu care este Biserica. „Fideli adevărului în iubire, să creștem în toate pentru el, care este capul, Cristos, de la care tot trupul se leagă… şi se realizează astfel creșterea trupului spre edificarea în iubire” (Ef 4,15-16).

Iubirea este ceea ce constituie realitatea invizibilă a Bisericii, societas sanctorum, sau comuniunea sfinților, cum o numește Augustin. Este realitatea sacramentului (res sacramenti), semnificaţia semnului care este Biserica vizibilă. „Iubirea rămâne”, spune sfântul Paul (1Cor 13,13). Este singura care rămâne. După ce au încetat Scripturile, credinţa, speranţa, carismele, slujirile şi tot restul, rămâne iubirea. Totul va dispare, ca atunci când se demontează schela care a folosit pentru a construi un edificiu şi acesta apare în toată strălucirea sa.

Pentru un anumit timp, în antichitate, s-a obișnuit să se desemneze cu termenul simplu de iubire, agape, întreaga realitate a Bisericii. Asta aduce imediat în minte zicala vestită a sfântului Ignațiu din Antiohia: „Biserica din Roma este aceea care prezidează în iubire (agape)”[4]. Această frază este folosită de obicei în privința primatului Romei şi a papei. Dar ea nu afirmă numai faptul primatului („prezidează”), ci şi natura sa, sau modul de a-l exercita („în iubire”). Este ceea ce Biserica din Roma a făcut în cele mai bune momente ale sale şi ceea ce intenționează desigur să facă astăzi, alegând – şi în noua constituție Praedicate Evangelium – dialogul fratern, sinodalitatea şi slujirea ca metodă de conducere.

Însă iubirea nu edifică numai societatea spirituală care este Biserica, ci şi societatea civilă. În opera Cetatea lui Dumnezeu, sfântul Augustin afirmă că în istorie coexistă două cetăţi: cetatea Satanei, simbolizată de Babilonia, şi cetatea lui Dumnezeu, simbolizată de Ierusalim. Ceea ce deosebește cele două societăți este iubirea diferită de care sunt mișcate. Prima are ca stimulent iubirea de sine dusă până la disprețuirea lui Dumnezeu (amor sui usque ad contemptum Dei), a doua are ca stimulent iubirea lui Dumnezeu dusă până la disprețuirea de sine (amor Dei usque ad contemptum sui)[5].

În acest caz, opoziția este între iubirea lui Dumnezeu şi iubirea de noi înșine. Totuşi, într-o altă operă sfântul Augustin corectează în parte această contrapoziție, sau cel puţin o reechilibrează. Adevărata contrapoziție care caracterizează cele două cetăţi nu este între iubirea lui Dumnezeu şi iubirea de sine. Aceste două iubiri, înțelese corect, pot – ba chiar, trebuie – să existe împreună. Nu, adevărata contrapoziție este cea din interiorul iubirii de sine, şi este contradicţia între iubirea exclusivă de sine – amor privatus, cum o numește el – şi iubirea binelui comun – amor socialis[6]. Este iubirea privată – adică egoismul – care creează cetatea Satanei, Babilonia, şi este iubirea socială care creează cetatea lui Dumnezeu unde domnește înțelegerea şi pacea.

Sentimentul social s-a născut pe solul irigat de Evanghelie şi este straniu că în epoca modernă această cucerire a fost folosită ca argument de aruncat în faţă creștinismului. În primele secole şi tot Evul Mediu mijlocul prin excelență, pentru a acționa în social şi a veni în întâmpinarea săracilor, era pomana. Ea este o valoare biblică şi păstrează mereu actualitatea sa. Însă nu mai poate fi propus ca modul obișnuit de a practica iubirea socială, sau iubirea binelui comun, pentru că nu salvgardează demnitatea săracului şi îl menține în starea sa de dependență.

Revine politicienilor şi economiştilor să demareze procese structurale care să reducă prăpastia scandaloasă între un număr redus de foarte bogaţi şi numărul nemărginit al dezmoşteniţilor de pe pământ. Mijlocul obișnuit pentru creştini este să creeze premisele în inima omului pentru ca asta să se întâmple. Pentru cel care este angajat în social este vorba de a promova aşa-numita „doctrină socială a Bisericii”. Pentru antreprenorii creştini, de exemplu, este să creeze locuri de muncă, aşa cum a reafirmat Sfântul Părinte, la întâlnirea de la Assisi din septembrie, tinerilor economiști care se inspiră din învățătura sa.

Numai iubirea ne poate salva

Înainte de a încheia, aş vrea să amintesc o altă repercusiune benefică a virtuții teologale a iubirii asupra societății în care trăim. Harul, spune o axiomă teologică vestită, presupune natura, nu o distruge, ci o perfecţionează[7]. Aplicată la a treia virtute teologală, asta înseamnă că iubirea presupune capacitatea şi predispoziţia naturală a fiinţei umane de a iubi şi de a fi iubită. Această capacitate ne poate salva astăzi de o tendință actuală care ar duce, dacă nu este corectată, la o adevărată „dezumanizare”.

Am participat cu câțiva ani în urmă la o dezbatere publică la Londra. Moderatoarea punea o serie de întrebări unui anumit număr de teologi, între care un profesor de teologie de la Universitatea americană Yale, un episcop şi un teolog anglicani şi subsemnatul. Întrebarea crucială era următoarea. După ce a înlocuit capacitățile operative ale omului cu roboţii, tehnica este de acum pe punctul de a înlocui şi capacitățile sale mentale cu inteligența artificială. Așadar, ce rămâne fiinţei umane ca propriu şi exclusiv? Mai există motiv de a o considera ca parte în univers? Mai este indispensabilă, sau mai degrabă nocivă, pentru natură?

Când a venit rândul meu să răspund, cu engleza mea săracă şi lentă, am adăugat o simplă reflecţie. Se lucrează, am spus eu, la un computer care gândeşte: dar reușim să imaginăm un computer care iubește, care se înduioșează pentru suferinţele noastre şi se bucură pentru bucuriile noastre? Putem concepe o inteligență artificială: dar reușim să concepem o iubire artificială? Așadar, probabil chiar aici trebuie să situăm specificul umanului şi atributul său inalienabil. Pentru un credincios biblic, există o motivație care explică acest fapt: este că am fost creați după chipul lui Dumnezeu, şi „Dumnezeu este iubire”! (1In 4,8).

În pofida tuturor erorilor şi delictelor noastre, noi fiinţele umane nu suntem – şi nu vom fi niciodată – prea mult pe pământ! La sfârşitul reflecțiilor sale filozofice despre pericolul tehnicii pentru omul modern, Martin Heidegger, aproape aruncând buretele, exclama: „Numai un dumnezeu ne poate salva!”[8]. Putem parafraza: numai iubirea ne poate salva! Însă iubirea lui Dumnezeu, desigur nu iubirea noastră.

„Un Prunc s-a născut pentru noi”

Să îndreptăm de acum gândurile noastre spre Crăciunul care este la ușă. Cu venirea lui Cristos, marele fluviu al istoriei a ajuns la o „restrângere” şi repornește la un nivel mai înalt. „Cele vechi au trecut, iată au devenit noi” (2Cor 5,17). S-a umplut marea „denivelare” care îl separa pe Dumnezeu de om, pe Creator de creatură. Nu degeaba, de acum încolo, istoria umană se împarte în „înainte de Cristos” şi „după Cristos”.

Există iconițe de Crăciun naive, dar cu semnificație profundă. În ele, se vede Isus Prunc care, desculţ, cu zăpadă în jurul picioarelor şi o mică lampă în mână, noaptea, după ce a bătut stă în așteptare în faţa unei uși. Păgânii imaginau iubirea ca un copil căruia îi dădeau numele Eros. Era vorba de o reprezentare simbolică, ba chiar de un adevărat idol. Noi ştim că iubirea a devenit cu adevărat un prunc; că ea este de acum o realitate, un eveniment, ba chiar o persoană. „Iubirea Tatălui s-a făcut trup”, aşa parafraza versetul din In 1,14 un autor din secolul al II-lea[9]. Iubirea s-a făcut cu adevărat prunc: pruncul Isus.

„Iată, eu stau la ușă şi bat! Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide ușa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (Ap 3,20). Să deschidem ușa inimii pentru acel Prunc care bate. Cel mai frumos lucru pe care-l putem face la Crăciun nu este, spuneam, să oferim noi ceva lui Dumnezeu, ci să primim cu uimire darul pe care Dumnezeu Tatăl îl oferă lumii, pe însuși Fiul său.

Spune o legendă că printre păstorii care au mers în noaptea de Crăciun ca să-l găsească pe Prunc, era un păstoraş aşa de sărac încât nu avea chiar nimic să-i ofere Mamei, şi stătea deoparte rușinat. Toţi se întreceau să-i dea Mariei propriul dar. Mama nu reușea să le țină pe toate, trebuind să-l țină pe Pruncul Isus în brațe. Atunci, văzând acolo alături pe păstoraşul cu mâinile goale, ia Pruncul şi i-l pune în brațe. Faptul de a nu avea nimic a fost norocul său. Să facem ca să fie şi norocul nostru!

Să ne unim cu uimirea şi cu bucuria liturgiei care la Crăciun repetă – ca fapt împlinit şi nu o simplă profeție – cuvintele lui Isaia (9,5):

„Un copil ni s-a născut,

un fiu ni s-a dat nouă.

Stăpânirea va fi pe umerii lui

şi va fi numit sfetnic minunat,

Dumnezeu puternic,

părinte veșnic,

principe al păcii”.

Sfinte Părinte, venerabili părinți, fraților şi surorilor: CRĂCIUN FERICIT!

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Aristotel, Metafizica, XII, 7, 1072b.

[2] Henri de Lubac, Histoire et Esprit, Aubier, Paris 1950, cap. V.

[3] Giacomo Leopardi, L’infinito.

[4] Ignațiu din Antiohia, Scrisoarea către romani, salut iniţial.

[5] Augustin, De civitate Dei, 14,28.

[6] Augustin, De Genesi ad litteram, 11, 15, 20 (PL 32, 582).

[7] Toma de Aquino, S.Th. I, q. 2. a. 2 ad 1 (gratia [praesupponit] naturam); I, q. 1, a. 8, ad 2 (gratia non tollit naturam, sed perficit).

[8] Martin Heidegger, Antwort. Martin Heidegger im Gespräch, Gesamtausgabe, vol. 16, Frankfurt 1975.

[9] Evangelium Veritatis, 23 (I Vangeli gnostici, a cura di L. Moraldi, Milano, Adelphi, 1984, pag. 33).