„Piața Sfântul Petru, 1 noiembrie 1950: în cetatea eternă au ajuns 700.000 de pelerini. Este momentul culminant al Anului Sfânt convocat de Pius al XII-lea. De la catedră, papa anunță cu glas tare, în latină:
Declaramus et definimus divinitus revelatum dogma esse: Immaculatam Deiparam semper Virginem Mariam, expleto terrestris vitae cursu, fuisse corpore et anima ad caelestem gloriam assumptam
(Declarăm şi definim că este dogmă revelată de Dumnezeu că: Neprihănita Născătoare de Dumnezeu pururea Fecioară Maria, după ce a terminat cursul vieţii pământești, a fost ridicată cu sufletul şi trupul la gloria cerească).
Mulțimea izbucneşte în aplauze năvălitoare, în timp ce în toată Roma răsună clopotele. În aceeaşi zi, pontiful semnează constituția apostolică Munificentissimus Deus. Din acel moment, toţi catolicii vor trebui să creadă în această dogmă infailibilă. O organizare magistrală: trebuia să fie tangibil că se întâmpla ceva cu adevărat divin şi se întâmpla cu siguranță ceva istoric. Pentru prima dată, din 1870, un papă revendica infailibilitatea sa. Când Pius al XII-lea rostește formula de definiție, toţi ochii trebuiau să fie îndreptați spre el, Pastor angelicus”.
Studii şi cercetări
Daufratshofer şi-a pus aceste întrebări: ce s-a întâmplat înainte de acest moment memorabil? Care au fost pasajele prin care s-a mișcat papa Pacelli? Așadar, cum se naște o definiție infailibilă?
Studiosul, grație unei descoperiri întâmplătoare în moştenirea privată a teologului iezuit Franz Hürth la Gregoriana, deja a putut să reconstruiască culisele genezei constituției apostolice Munificentissimus Deus, mai ales prin ochii lui Hürth în rolul de consultant. Dar până la deschiderea arhivelor referitoare la Pius al XII-lea, în martie 2020, din voința papei Francisc, posibilitatea de a face ulterioare cercetări era imposibilă. Așadar, putând acum să lărgească orizontul investigațiilor sale, cercetătorul german a găsit documente decisive în Arhiva fostei Congregații pentru Doctrina Credinţei, unde există şi o arhivă separată dedicată Sfintei Fecioare Maria: o cameră de 25 de metri liniari. În afară de asta, fundamentul reconstrucţiei sale s-a bazat pe opt dosare de documente. Alte documente utile au fost studiate în Arhiva Apostolică Vaticană, în fondurile Epistulae ad Principes şi în cele ale Secretariatului de Stat.
Pius al XII-lea în „Piazza di Spagna” şi în faţa lui Salus Populi Romani
Devoțiunea deosebită a lui Pius al XII-lea faţă de Fecioară este cunoscută. În ziua în care celebrăm Neprihănita Zămislire, amintim că primul care a adus omagiu statuii Neprihănitei în „Piazza di Spagna”, pentru a merge după aceea să se roage în faţa icoanei Salus Populi Romani, în bazilica „Santa Maria Maggiore”, a fost tocmai papa Pacelli. Era 8 decembrie 1953, an în care a fost inaugurat Anul Marian. Un obicei care, după aceea, începând de la sfântul Ioan al XXIII-lea, a devenit tradiție.
Cu trei ani înainte fusese definită dogma Ridicării la cer cu trupul şi sufletul a Fecioarei, dar ideea dăinuieşte din urmă cu mulţi ani, imediat după alegerea papei Pacelli, în 1939, când a destăinuit această dorință a sa anturajului său, aşa cum a revelat Daufratshofer în timpul conferinței sale. La toamnă s-a adresat Sfântului Oficiu, asesorului Alfredo Ottaviani, care ar fi trebuit să coordoneze întreaga lucrare şi l-a numit pe consultantul Hürth să redacteze un vot despre definibilitate, deşi începând din 1869 ajunseseră deja la Roma milioane de petiții. Papa a voit să se convingă că era oportun să facă această declarație dogmatică. În 1942 a convocat un grup de cincisprezece teologi, cei mai importanți ai epocii, pentru a forma o primă Comisie specială după care au urmat altele. „Sala de mașini” a Magisteriului, cum o definește Daufratshofer, era demarată.
Problema cea mai mare era că în Sfânta Scriptură precum şi în Tradiția din primele opt secole ale Bisericii nu se găseau mărturii textuale în această privință, în timp ce pentru a declara o dogmă acestea erau necesare, aşa cum stabilise Conciliul din Trento (1545-1563). În faţa acestor dificultăți, argumentul cel mai puternic găsit de papa era consultarea trimisă episcopilor cărora el le-a cerut o părere şi pe care i-a invitat să se roage. De aici la 1 mai 1946 a apărut enciclica Deiparae Virginis Mariae, adresată „venerabililor fraţi patriarhi, primați, arhiepiscopi, episcopi şi celorlalți ordinarii locali care au pace şi comuniune cu scaunul apostolic” pentru o „propunere de definire a dogmei ridicării la cer a Sfintei Fecioare Maria”.
Sensus fidelium
Papa Pius al XII-lea a voit să meargă pe urmele lui Pius al IX-lea, mai ales cu privire la declararea dogmei Neprihănitei Zămisliri, dar a avut şi o intuiție: să facă apel la ceea ce, după Conciliul al II-lea din Vatican, avea să se numească sensus fidelium.
Această sensibilitate a poporului lui Dumnezeu faţă de credinţă a fost izvorul declarație: de fapt, au fost 7 mii de cereri din partea credincioșilor, care au fost compilate şi comentate şi care au constituit baza unei lucrări care în acel timp era încă ținută secretă, până când aceste petiții şi cereri au fost publicate, aşa cum scrie însuși papa Pacelli în enciclică: „… au ajuns la Sfântul Scaun numeroase instanțe – cele venite din 1849 până în 1940 au fost adunate în două volume, comentate în mod corespunzător şi după aceea tipărite recent – din partea cardinalilor, patriarhilor, arhiepiscopilor, episcopilor, preoţilor, călugărilor şi călugărițelor, asociațiilor, universităților şi a nenumăraţilor privați: care imploră toţi ca să fie definită şi proclamată, ca dogmă de credinţă ridicarea la cer cu trupul a Sfintei Fecioare Maria. Şi desigur nimeni nu ignoră că acest lucru a fost cerut, cu voturi fervente, şi de aproape două sute de părinți ai Conciliului din Vatican”. Când în acea epocă s-a început să se lucreze, existau critici interne cu privire la posibilitatea sau imposibilitatea de a realiza declarația dogmatică, dacă era oportun şi justificabil dar, la sfârşit, a prevalat glasul majorităţii zdrobitoare: 98,2% dintre episcopi s-au declarat favorabili.
Un adaos din ultimul minut
Papa ţinuse cont de Gen 3,15, dar obiectiv i s-a părut cam puţin, astfel a adăugat alte argumente pentru a suplini lipsa izvoarelor textuale, fie cu privire la mărturiile cele mai vechi ale Scripturilor fie cele ale tradiției Bisericii. Chiar în ziua dinaintea proclamării dogmei, Pius al XII-lea a adăugat la constituția apostolică Munificentissimus Deus două corecturi autografe, unde cita Evangheliile apocrife şi câteva texte ale sfântului Toma de Aquino. Aceste adaosuri sunt păstrate în Arhiva Istorică a fostului Sfânt Oficiu.
Un Sfânt Rozariu în ziua Neprihănitei Zămisliri
Matthias Daufratshofer, după ce a reconstruit cu atenţie fazele care au dus la promulgarea dogmei, pe baza cercetărilor sale, conclude intervenția sa cu o adnotare interesantă: „La 8 decembrie 1950, în ziua sărbătorii Neprihănitei Zămisliri, toţi membrii Comisiei Speciale au fost invitați să recite Rozariul cu Pius al XII-lea în capela privată. La sfârşitul rugăciunii, papa le-a împărțit tuturor binecuvântarea apostolică şi le-a înmânat o medalie creată înadins ca amintire a definiției. Cu această rugăciune s-a încheiat oficial procesul decenal de pregătire a dogmei, fără niciun ceremonial pontifical solemn”.
Maria Milvia Morciano
(După Vatican News, 8 decembrie 2023)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu