Publicăm sinteza celei de-a cincea meditații a predicatorului Casei Pontificale care conduce exercițiile spirituale făcute Curiei Romane în Aula „Paul al VI-lea”. Călugărul capucin subliniază că se poate trăi prezentul, experimentând învierea, dacă se încredinţează lui Cristos suferinţele şi rănile, în loc de a cauta remedii în idoli falși. 

Adevărata provocare a drumului nostru nu este numai să trecem prin moarte, ci să recunoaștem că viaţa veșnică începe deja aici. Adesea ne înșelăm că există numai două categorii de persoane: cei vii şi cei morți. Evanghelia lui Ioan, cu învierea lui Lazăr, provoacă această viziune: adevărații morți nu sunt cei care încetează să respire, ci şi cel care este blocat de frică, de rușine şi de control. Lazăr, înfășat în fâșii de pânză care limitează orice mișcare, ne reprezintă pe noi toţi când ne lăsăm sufocați de așteptări şi scheme rigide, pierzând contactul cu libertatea noastră interioară.

Marta şi Maria, în faţa morții fratelui, exprimă o credinţă condiţionată: „Dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (In 11,221). Această mentalitate reflectă ideea unui Dumnezeu care ar trebui să intervină mereu pentru a ne cruța durerea. Însă Isus nu a venit să elimine suferința, ci s-o transforme: „Eu sunt învierea şi viaţa” (In 11,25). Așadar, adevărata întrebare nu este dacă vom muri, ci dacă trăim deja cu adevărat, în încrederea în Cristos şi în cuvântul său.

Această provocare reiese şi în episodul femeii care avea hemoragie, o femeie bolnavă de doisprezece ani care, cu toate acestea, îndrăznește să atingă mantia lui Isus pentru a căuta vindecarea (Mc 5,25-34). Condiția sa reprezintă întreaga omenire: căutăm remedii, căutăm viaţă, dar adesea ne încredințăm unor idoli falși care ne lasă goliţi. Numai contactul cu Cristos poate aduce o vindecare adevărată, care nu este numai fizică ci interioară: capacitatea de a ne încredinţa şi de a ne simți primiți.

Isus îi spune: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit” (Mc 5,34), arătând că mântuirea nu este o intervenție externă a lui Dumnezeu, ci se exprimă în capacitatea de a ne deschide la prezența sa. Acelaşi lucru este valabil pentru spovadă şi pentru orice experienţă de reconciliere: nu este suficient un act formal, este nevoie ca inima noastră să redescopere încrederea într-un Dumnezeu care ne vrea cu adevărat vii.

Semnul lui Lazăr şi vindecarea femeii care avea hemoragie ne pun o întrebare radicală: suntem muribunzi care aşteaptă sfârşitul sau vii care deja au început să experimenteze învierea? Viaţa veșnică nu este numai o răsplată viitoare, ci o realitate pe care putem s-o alegem deja acum, trăind cu libertate, speranţă şi încredere în Dumnezeu care ne cheamă la plinătate.

(După Vatican News, 11 martie 2025)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu