Trei oameni ajung să aibă în mâini o bogăţie enormă, grație generozității stăpânului lor care urmează să plece într-o lungă călătorie. Însă acel stăpân se va întoarce într-o zi şi îi va chema din nou pe acei servitori, în speranţa de a se putea bucura cu ei pentru modul în care ei, între timp, au făcut să rodească bunurile sale. Parabola pe care am ascultat-o (cf. Mt 25,14-30) ne invită așadar să ne oprim asupra a două parcursuri: călătoria lui Isus şi călătoria vieţii noastre.

Călătoria lui Isus. La începutul parabolei, El vorbește despre „un om, voind să plece într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale” (v. 14). Această „călătorie” ne face să ne gândim la însuși misterul lui Cristos, Dumnezeu făcut om, la învierea şi înălţarea sa la cer. De fapt, El, care a coborât din sânul Tatălui pentru a veni în întâmpinarea omenirii, murind a distrus moartea şi, înviind, s-a întors la Tatăl. Încheind viaţa sa pământească, Isus face de aceea „călătoria sa de întoarcere” la Tatăl. Dar, înainte de a pleca, ne-a încredințat bunurile sale, un adevărat „capital”: ne-a lăsat pe sine însuși în Euharistie, Cuvântul său de viaţă, sfânta sa Mamă ca Mamă a noastră, şi a împărțit darurile Duhului Sfânt pentru ca noi să putem continua lucrarea sa în lume. Aceşti „talanţi” sunt oferiți – specifică Evanghelia – „fiecăruia după propria putere” (v. 15) şi prin urmare pentru o misiune personală pe care Domnul ne-o încredinţează în viaţa zilnică, în societate şi în Biserică. Afirmă asta şi apostolul Paul: fiecăruia dintre noi „i s-a dat harul după măsura darului lui Cristos. De aceea Scriptura spune: Ridicându-se în înălțime, a dus captivă captivitatea, a dat daruri oamenilor” (Ef 4,7-8).

Să ne îndreptăm iarăși privirea spre Isus, care a primit totul din mâinile Tatălui, dar nu a ținut această bogăţie pentru sine, „nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului” (Fil 2,6-7). S-a îmbrăcat cu umanitatea noastră fragilă, a alinat ca bun samaritean rănile noastre, s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăți cu viaţa divină (cf. 2Cor 8,9), a urcat pe cruce. El, care era fără păcat, „Dumnezeu l-a făcut păcat de dragul nostru” (2Cor 5,21). De dragul nostru. Isus a trăit pentru noi, de dragul nostru. Iată ce anume a animat călătoria sa în lume înainte de a se întoarce la Tatăl.

Însă parabola de astăzi ne spune şi că „a venit stăpânul acelor servitori şi le-a cerut cont” (Mt 25,19). De fapt, după prima călătorie spre Tatăl va urma alta, pe care Isus o va face la sfârşitul timpurilor, când se va întoarce în glorie şi va voi să ne întâlnească din nou, pentru „a face darea de seamă”, darea de seamă a istoriei şi pentru a ne introduce în bucuria vieţii veșnice. Şi atunci, trebuie să ne întrebăm: cum ne va găsi Domnul când se va întoarce? Cum mă voi prezenta eu la întâlnirea cu El?

Această întrebare ne duce la al doilea moment: la călătoria vieţii noastre. Ce drum parcurgem noi, în viaţa noastră, pe cel al lui Isus care s-a făcut dar sau drumul egoismului? Pe cel al mâinilor deschise spre ceilalți, pentru a dărui şi pentru a ne dărui, sau pe cel al mâinilor închise pentru a avea mai mult şi a ne păzi numai pe noi înșine? Parabola ne spune că fiecare dintre noi, după propriile capacități şi posibilități, a primit „talanţii”. Atenţie: să nu ne lăsăm înșelați de limbajul comun: aici nu este vorba de capacitățile personale, ci, aşa cum spuneam, de bunurile Domnului, de ceea ce Cristos ne-a lăsat întorcându-se la Tatăl. Cu ele, El ni l-a dăruit pe Duhul său, în care am devenit fii ai lui Dumnezeu şi grație căruia putem dedica viaţa mărturisind Evanghelia şi edificând Împărăția lui Dumnezeu. Marele „capital” care ne-a fost pus în mâini este iubirea Domnului, fundament al vieţii noastre şi forță a drumului nostru.

Şi atunci trebuie să ne întrebăm: ce fac eu cu un dar aşa de mare de-a lungul călătoriei vieţii mele? Parabola ne spune că primii doi servitori înmulțesc darul primit, în timp ce al treilea, mai mult decât să se încreadă în stăpânul să, care i l-a dat, îi este frică de el şi rămâne parcă paralizat, nu riscă, nu intră în joc, ajungând să îngroape talantul. Şi acest lucru este valabil şi pentru noi: putem înmulți ceea ce am primit, făcând din viaţă o ofertă de iubire pentru ceilalți, sau putem să trăim blocați de o falsă imagine a lui Dumnezeu şi de frică să ascundem sub pământ comoara pe care am primit-o, gândindu-ne numai la noi înșine, fără a ne pasiona de nimic decât de comodităţile şi interesele noastre, fără a ne angaja. Întrebarea este foarte clară: primii doi, investind talanţii, riscă. Şi întrebarea pe care o pun: „Eu, risc, în viaţa mea? Eu risc cu forţa credinţei mele? Eu, creştină, creştin, știu să risc sau mă închid în mine însumi de frică sau de lene?”.

Iată, fraților şi surorilor, în această Zi Mondială a Săracilor parabola talanţilor este un avertisment pentru a verifica: noi ci ce spirit înfruntăm călătoria vieţii. Am primit de la Domnul darul iubirii sale şi suntem chemaţi să devenim dar pentru ceilalți. Iubirea cu care Isus s-a îngrijit de noi, untdelemnul milostivirii şi al compasiunii cu care a îngrijit rănile noastre, flacăra Duhului cu care a deschis inimile noastre la bucurie şi la speranţă, sunt bunuri pe care nu le putem ține numai pentru noi, nu le putem administra pe contul nostru sau să le ascundem sub pământ. Umpluți de daruri, suntem chemaţi să devenim dar. Noi care am primit atâtea daruri, trebuie să devenim dar pentru ceilalți. Imaginile folosite de parabolă sunt foarte elocvente: dacă nu înmulţim iubirea în jurul nostru, viaţa se stinge în întuneric; dacă nu punem în cerc talanţii primiți, existenţa se termină sub pământ, adică este ca şi cum am fi deja morți (cf. v. 25.30). Fraților şi surorilor, câți creştini îngropaţi! Câți creştini trăiesc credinţa ca şi cum ar trăi sub pământ!

Așadar să ne gândim la multele sărăcii materiale, la sărăciile culturale, la sărăciile spirituale din lumea noastră; să ne gândim la existențele rănite care locuiesc în orașele noastre, la săracii deveniți invizibili, al căror strigăt de durere este sufocat de indiferența generală a unei societăți ocupate şi distrase… Apoi, când ne gândim la sărăcie, nu trebuie să uităm pudoarea: sărăcia este pudică, se ascunde. Noi trebuie să mergem ca s-o căutăm, cu curaj. Să ne gândim la cei care sunt oprimați, trudiţi, marginalizați, la victimele războaielor şi la cei care părăsesc ţara lor riscându-şi viaţa; la cei care sunt fără pâine, fără loc de muncă şi fără speranţă. Atâtea sărăcii zilnice. Şi nu sunt una, două sau trei: sunt o multitudine. Săracii sunt o multitudine. Şi gândind la această multitudine imensă de săraci, mesajul Evangheliei este clar: să nu îngropăm bunurile Domnului! Să punem în circulație caritatea, să împărtășim pâinea noastră, să înmulţim iubirea! Sărăcia este un scandal. Sărăcia este un scandal. Când Domnul se va întoarce, ne va cere cont şi – aşa cum scrie sfântul Ambroziu – ne va spune: „Pentru ce aţi tolerat ca atâția săraci să moară de foame, când aveați aur cu care să vă procuraţi mâncare pentru a le da lor? Pentru ce atâția sclavi au fost vânduţi şi maltrataţi de dușmani, fără ca nimeni să nu se străduiască pentru a-i răscumpăra?” (Îndatoririle slujitorilor: PL 16,148-149).

Să ne rugăm pentru ca fiecare dintre noi, după darul primit şi misiunea care i-a fost încredinţată, să se angajeze pentru „a face să rodească iubirea” – a face să rodească iubirea – şi să fie aproape de vreun sărac. Să ne rugăm pentru ca şi noi, la sfârşitul călătoriei noastre, după ce l-a primit pe Cristos în aceşti fraţi şi surori, în care El însuși s-a identificat (cf. Mt 25,40), să putem auzi spunându-ni-se: „Bine, servitor bun şi credincios […] Intră în bucuria stăpânului tău” (Mt 25,21).

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu