Cu cuvintele Psalmului ne-am rugat: „Dumnezeule, […] sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă” (Ps 63,2). Această invocație minunată însoţeşte călătoria vieţii noastre, în mijlocul deşerturilor pe care suntem chemaţi să le străbatem. Şi chiar în această ţară uscată ajunge la noi o veste bună: pe drumul nostru nu suntem singuri; aridităţile noastre nu au puterea de a face sterilă pentru totdeauna viaţa noastră; strigătul setei noastre nu rămâne neascultat. Dumnezeu Tatăl l-a trimis pe Fiul său ca să ne dăruiască apa vie a Duhului Sfânt pentru a adăpa sufletul nostru (cf. In 4,10). Şi Isus – tocmai am ascultat în Evanghelie – ne arată calea pentru a fi adăpaţi: este calea iubirii, pe care El a parcurs-o până la capăt, până la cruce, şi pe care ne cheamă să-l urmăm „pierzând viaţa pentru a o regăsi” nouă (cf. Mt 16,24-25).

Să ne oprim împreună asupra acestor două aspecte: setea care locuieşte în noi şi iubirea care ne adapă.

Înainte de toate, suntem chemaţi să recunoaștem setea care locuieşte în noi. Psalmistul strigă către Dumnezeu propria uscăciune pentru că viaţa sa se aseamănă cu un deșert. Cuvintele sale au o rezonanță deosebită într-o ţară ca Mongolia: un teritoriu imens, bogat în istorie, o ţară plină de cultură, dar marcată şi de ariditatea stepei şi a deșertului. Mulţi dintre voi sunt obișnuiți cu frumusețea şi cu oboseala mersului, acțiune care aminteşte un aspect esenţial al spiritualității biblice, reprezentat de figura lui Abraham şi, mai în general, propriu al poporului lui Israel şi al fiecărui discipol al Domnului: de fapt, toţi, noi toţi suntem „nomazi ai lui Dumnezeu”, pelerini în căutarea fericirii, călători însetați de iubire. Deșertul evocat de psalmist se referă, așadar, la viaţa noastră: noi suntem acel pământ uscat căruia îi este sete de o apă limpede, de o apă care adapă în profunzime; este inima noastră care dorește să descopere secretul bucuriei adevărate, aceea care şi în mijlocul aridităţilor existențiale, poate să ne însoțească şi să ne susțină. Da, purtăm înăuntrul nostru o sete de nestins de fericire; suntem în căutarea unei semnificații şi o direcție a vieţii noastre, a unei motivații pentru activitățile pe care le ducem înainte în fiecare zi; şi mai ales suntem însetați de iubire, pentru că numai iubirea ne potolește cu adevărat, ne face să ne simţim bine – iubirea ne face să ne simţim bine –, ne deschide la încredere făcându-ne să gustăm frumusețea vieţii. Iubiți fraţi şi surori, credinţa creştină răspunde la această sete; o ia în serios; nu o înlătură, nu încearcă s-o potolească prin paliative sau surogate: nu! Pentru că în această sete este marele nostru mister: ea ne deschide la Dumnezeu cel viu, la Dumnezeul Iubire care ne vine în întâmpinare pentru a ne face fii ai săi şi fraţi şi surori între noi.

Şi ajungem astfel la al doilea aspect: iubirea care ne adapă. Primul era setea noastră, existențială, profundă, şi acum ne gândim la iubirea care ne adapă. Acesta este conținutul credinţei creştine: Dumnezeu, care este iubire, în Fiul său Isus s-a apropiat de tine, de mine, de noi toţi, dorește să împărtăşească viaţa ta, trudele tale, visele tale, setea ta de fericire. Este adevărat, uneori ne simţim ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă, dar este la fel de adevărat că Dumnezeu se îngrijește de noi şi ne oferă apa limpede şi care stinge setea, apa vie a Duhului care curgând în noi ne reînnoieşte eliberându-ne de pericolul secetei. Această apă ne-o dăruiește Isus. Aşa cum afirmă sfântul Augustin, „dacă ne vom recunoaște în cel însetat, ne vom recunoaște şi în cel adăpat” (Despre Psalmul 62, 3). De fapt, dacă de atâtea ori în viaţa noastră experimentăm deșertul, singurătatea, truda, sterilitatea, nu trebuie să uităm însă asta: „Pentru ca să nu dispărem în acest deșert – adaugă Augustin – Dumnezeu ne irigă cu roua Cuvântului său […]. E adevărat, ne face să simţim setea dar după aceea vine ca s-o potolească. […] Dumnezeu a avut milă faţă de noi şi a deschis pentru noi o cale în deșert: Domnul nostru Isus Cristos”, şi aceasta este calea în deșertul vieţii. „Şi ne-a procurat o mângâiere în deșert: predicatorii Cuvântului său. Ne-a oferit apă în deșert, umplând cu Duh Sfânt pe predicatorii săi pentru ca să se formeze în ei un izvor de apă care urcă până la viaţa veșnică” (ibid., 3.8). Aceste cuvinte, preaiubiților, amintesc de istoria voastră: în deșerturile vieţii şi în truda de a fi o comunitate mică, Domnul face să nu vă lipsească apa Cuvântului său, în special prin predicatori şi misionari care, unşi de Duhul Sfânt, seamănă frumusețea sa. Şi Cuvântul mereu, mereu ne duce la esenţial, la esențialul credinţei: a ne lăsa iubiți de Dumnezeu pentru a face din viaţa noastră o ofrandă de iubire. Pentru că numai iubirea ne adapă cu adevărat. Să nu uităm: numai iubirea adapă cu adevărat.

Este ceea ce Isus, în Evanghelia de astăzi, spune cu ton puternic apostolului Petru. Acesta nu acceptă faptul că Isus va trebui să sufere, să fie acuzat de conducătorii poporului, să treacă prin pătimire şi apoi să moară pe cruce. Petru reacționează, Petru protestează, ar vrea să-l convingă pe Isus că greșește, pentru că după el – şi aşa gândim şi noi adesea – Mesia nu poate sfârși înfrânt, absolut nu poate să moară răstignit, ca un răufăcător abandonat de Dumnezeu. Dar Domnul îl ceartă pe Petru, pentru că acest mod al său de a gândi este „conform lumii”, spune Domnul, şi nu conform lui Dumnezeu (cf. Mt 16,21-23). Dacă ne gândim că pentru a adăpa uscăciunile vieţii noastre sunt suficiente succesul, puterea, lucrurile materiale, aceasta este o mentalitate mondenă, care nu duce la nimic bun şi, dimpotrivă, ne lasă mai uscaţi decât înainte. În schimb Isus ne arată calea: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla” (Mt 16,24-25).

Fraților, surorilor, calea cea mai bună dintre toate este aceasta: îmbrățișarea crucii lui Cristos. În inima creștinismului există această veste tulburătoare, veste extraordinară: când pierzi viaţa ta, când o oferi cu generozitate în slujire, când o riști angajând-o în iubire, când faci din ea un dar gratuit pentru ceilalți, atunci ea vine înapoi la tine din belșug, revarsă înăuntrul tău o bucurie care nu trece, o pace a inimii, o forță interioară care te susține. Şi avem nevoie de pace interioară.

Acesta este adevărul pe care Isus ne invită să-l descoperim, pe care Isus vrea să-l dezvăluie vouă tuturor, acestei ţări Mongolia: nu este de folos a fi mari, bogaţi sau puternici pentru a fi fericiți: nu! Numai iubirea ne adapă inima, numai iubirea vindecă rănile noastre, numai iubirea ne dă bucuria adevărată. Şi aceasta este calea pe care Isus ne-a învățat-o şi a deschis-o pentru noi.

Şi noi, fraților şi surorilor, să ascultăm așadar cuvântul pe care Domnul îl spune lui Petru: „Mergi în urma mea” (Mt 16,23), adică: devino discipol al meu, parcurge acelaşi drum pe care-l parcurg eu şi nu mai gândi conform lumii. Atunci, cu harul lui Cristos şi al Duhului Sfânt, vom putea merge pe calea iubirii. Chiar şi atunci când a iubi înseamnă a renunța la noi înșine, a lupta împotriva egoismelor personale şi lumești, a risca de a trăi fraternitatea. Pentru că dacă este adevărat că toate acestea costă oboseală şi sacrificiu şi uneori înseamnă a trebui să urcăm pe cruce, este şi mai adevărat că atunci când ne pierdem viaţa pentru Evanghelie, Domnul ne-o dăruiește din belșug, plină de iubire şi de bucurie, pentru veșnicie.

______________

Mulțumire la sfârşitul Liturghiei

Aceşti doi fraţi episcopi, emeritul de Hong Kong şi actualul episcop de Hong Kong: eu aş vrea să profit de prezența lor pentru a trimite un salut călduros nobilului popor chinez. Urez întregului popor tot binele şi să meargă înainte, să progreseze mereu! Iar catolicilor chinezi le cer să fie buni creştini şi buni cetățeni. Tuturor. Mulţumesc.

Mulţumesc, Eminență, pentru cuvintele dumneavoastră şi mulţumesc pentru darul dumneavoastră! Dumneavoastră aţi spus că în aceste zile aţi atins cu mâna cât de drag îmi este poporul lui Dumnezeu care este în Mongolia. Este adevărat, am plecat în acest pelerinaj cu multă așteptare, cu dorința de a vă întâlni şi de a vă cunoaște, şi acum îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru voi deoarece, prin intermediul vostru, Lui îi place să facă lucruri mari în micime. Mulţumesc, pentru că sunteți creştini buni şi cetățeni onești. Mergeți înainte, cu blândeţe şi fără frică, simțind apropierea şi încurajarea întregii Biserici, şi mai ales privirea duioasă a Domnului, care nu uită pe nimeni şi priveşte cu iubire pe fiecare dintre fiii săi.

Salut pe fraţii episcopi, pe preoţi, pe consacrați şi consacrate, şi pe toţi prietenii veniţi aici din diferite țări, îndeosebi din diferite regiuni ale imensului continent asiatic, în care sunt onorat să mă aflu şi pe care-i îmbrățișez cu mare afect. Exprim recunoștință deosebită celor care ajută Biserica locală, susținând-o spiritual şi material.

În aceste zile, delegaţii semnificative ale guvernului au fost prezente la fiecare eveniment: mulţumesc domnului preşedinte şi autorităților pentru primire şi pentru cordialitate, precum şi pentru toate pregătirile desfășurate. Am atins cu mâna cordialitatea tradițională: mulţumesc!

Apoi salut din inimă fraţii şi surorile de alte confesiuni creştine şi religii: să continuăm să creștem împreună în fraternitate, ca semințe de pace într-o lume în mod trist îndoliată de prea multe războaie şi conflicte.

Şi aceste „mulţumesc” sincer al meu se îndreaptă spre toţi cei care au lucrat, mult şi de mult timp, pentru a face frumoasă, pentru a face posibilă această călătorie, şi celor care au pregătit-o cu rugăciunea.

Eminență, ne-aţi amintit că în limba mongolă cuvântul „mulţumesc” derivă din verbul „a se bucura”. Mulțumirea mea se acordează cu această intuiție minunată a limbii locale, pentru că este plină de bucurie. Este o mulțumire mare pentru tine, popor mongol, pentru darul prieteniei pe care l-am primit în aceste zile, pentru capacitatea ta genuină de a aprecia şi aspectele cele mai simple ale vieţii, de a păstra cu înţelepciune relațiile şi tradițiile, de a cultiva cotidianitatea cu grijă şi atenţie.

Liturghia este aducere de mulțumire, „Euharistie”. A o celebra în această ţară m-a făcut să-mi amintesc de rugăciunea părintelui iezuit Pierre Teilhard de Chardin, înălțată către Dumnezeu în urmă cu exact 100 de ani, în deșertul Ordos, nu foarte departe de aici. Spune aşa: „Mă prostern, Doamne, în faţa Prezenței tale în Universul devenit arzător şi, sub aparențele a tot ceea ce voi întâlni, şi a tot ceea ce mi se va întâmpla, şi a tot ceea ce voi realiza în această zi, eu Te doresc, eu Te aștept”. Părintele Teilhard era angajat în cercetări geologice. Dorea cu ardoare să celebreze Sfânta Liturghie, dar nu avea cu el nici pâine nici vin. Iată, atunci, că a compus „Liturghia sa asupra lumii”, exprimând astfel ofranda sa: „Primeşte, Doamne, această Ostie totală care este Creația, mișcată de atracția ta, prezentată Ție în zorii noi”. Şi o rugăciune asemănătoare deja se născuse în el în timp ce se afla pe front în timpul primului război mondial, unde lucra ca brancardier. Acest preot, adesea neînțeles, intuise că „Euharistia este mereu celebrată, într-un anumit sens – într-un anumit sens –, pe altarul lumii” şi este „centrul vital al universului, centrul îmbelșugat de iubire şi de viaţă inepuizabilă” (Enciclica Laudato si’, 236), şi într-un timp ca al nostru cu tensiuni şi cu războaie. Așadar, să ne rugăm astăzi cu cuvintele părintelui Teilhard: „Cuvânt orbitor, Putere arzătoare, o, Tu care plăsmuieşti multiplul pentru a revărsa în el Viaţa ta, apleacă asupra noastră, Te implor, Mâinile tale puternice, Mâinile tale grijulii, Mâinile tale omniprezente [spune: atotputernice]”.

Fraților şi surorilor din Mongolia, mulţumesc pentru mărturia voastră, bayarlalaa! [mulţumesc!]. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Sunteți în inima mea şi veți rămâne în inima mea. Amintiţi-mă, vă rog, în rugăciunile voastre şi în gândurile voastre. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu