Isus urmează să intre în Nain, discipolii şi „o mare mulțime” merg cu El (cf. Lc 7,11). În timp ce este aproape de poarta cetății, un alt cortegiu este în mișcare, dar în direcție opusă: iese pentru a îngropa pe fiul unic al unei mame rămase văduve. Şi, spune Evanghelia: „Când a văzut-o, Domnului i s-a făcut milă de ea” (Lc 7,13). Isus vede şi se lasă cuprins de milă. Benedict al XVI-lea, pe care astăzi îl amintim împreună cu cardinalii şi cu episcopii răposați în cursul anului, în prima sa enciclică a scris că programul lui Isus este „o inimă care vede” (Deus caritas est, 31). De câte ori ne-a amintit că credinţa nu este înainte de toate o idee de înțeles sau o morală de asumat, ci o Persoană de întâlnit, Isus Cristos: inima sa bate tare pentru noi, privirea sa are milă în faţa suferințelor noastre.

Domnul se opreşte în faţa durerii acelei morți. Este interesant că tocmai cu acea ocazie, pentru prima dată, Evanghelia lui Luca îi atribuie lui Isus titlul de „Domn”: „Domnului i s-a făcut milă”. Este numit Domn – adică Dumnezeu, care are stăpânirea peste toate – chiar în momentul milei sale faţă de o mamă văduvă care a pierdut, cu unicul fiu, motivul pentru a trăi. Iată Dumnezeul nostru, a cărui divinitate strălucește în contact cu mizeriile noastre, pentru că inima sa este milostivă. Învierea acelui fiu, darul vieţii care învinge moartea, provine tocmai de aici: din mila Domnului, care se înduioșează în faţa răului nostru extrem, moartea. Cât de important este a comunica această privire de milă celui care trăieşte durerea pentru moartea celor dragi ai săi!

Mila lui Isus are o caracteristică: este concretă. El, spune Evanghelia, se „apropie şi atinge sicriul” (cf. Lc 7,14). A atinge sicriul unui mort era inutil; în afară de asta, în acel timp era considerat un gest impur, care îl contamina pe cel care îl făcea. Dar Isus nu ține cont de asta, mila sa anulează distanțele şi îl determină să se apropie. Acesta este stilul lui Dumnezeu, făcut din apropiere, compasiune şi duioșie. Şi din puține cuvinte. Cristos nu face predici despre moarte, ci îi spune acelei mame un singur lucru: „Nu plânge!” (Lc 7,13). De ce? Oare pentru că este greşit a plânge? Nu. Însuși Isus plânge în Evanghelii. Dar acelei mamei îi spune: Nu plânge, pentru că împreună cu Domnul lacrimile nu durează pentru totdeauna, au sfârşit. El este Dumnezeul care, aşa cum profețește Scriptura, „va elimina moartea” şi „va șterge lacrimile de pe toate fețele” (Is 25,8; cf. Ap 21,4). Şi-a însușit lacrimile noastre pentru a le lua de la noi.

Iată mila Domnului, care ajunge să-l reanimeze pe acel tânăr fiu. Isus face asta, diferit de alte minuni, fără nici măcar să ceară mamei să aibă credinţă. Pentru ce o minune aşa de extraordinară şi aşa de rară? Pentru că aici sunt implicați orfanul şi văduva, pe care Biblia îi indică, împreună cu străinul, drept cei mai singuri şi abandonați, care nu-şi pot pune încrederea în nimeni altul decât în Dumnezeu. Văduva, orfanul, străinul. De aceea sunt persoanele cele mai intime şi îndrăgite de Domnul. Nu putem fi intimi şi îndrăgiţi de Dumnezeu ignorându-i pe ei, care se bucură de ocrotirea sa şi de predilecția sa, şi care ne vor primi în cer. Văduva, orfanul şi străinul.

Privind la ei, scoatem o învățătură importantă, pe care o condensez în al doilea cuvânt de astăzi: umilinţă. De fapt, orfanul şi văduva sunt umilii prin excelență, cei care, punându-şi orice speranţă în Domnul şi nu în ei înșiși, au mutat centrul vieţii în Dumnezeu: nu se bazează pe propriile forțe, ci pe El, care se îngrijește de ei. Aceştia, care refuză orice prezumție de autosuficienţă, recunosc că au nevoie de Dumnezeu şi se încred în El, ei sunt umilii. Şi aceşti săraci în duh ne revelează micimea atât de plăcută Domnului, calea care conduce la cer. Dumnezeu caută persoane umile, care speră în El, nu în ei înșiși şi în propriile planuri. Fraților şi surorilor, aceasta este umilinţa creştină: nu este o virtutea printre celelalte, ci dispoziția de fond a vieţii: a crede că avem nevoie de Dumnezeu şi a-i face spațiu, punând orice încredere în El. Aceasta este umilinţa creştină.

Dumnezeu iubește umilinţa pentru că îi permite să interacționeze cu noi. Mai mult, Dumnezeu iubește umilinţa pentru că El însuși este umil. Coboară spre noi, se înjoseşte; nu se impune, lasă spațiu. Dumnezeu nu numai că este umil, este umilinţă. „Tu eşti umilinţă, Doamne”, aşa se ruga sfântul Francisc de Assisi (cf. Laude, 6: FF 261). Să ne gândim la Tatăl, al cărui nume este o întreagă referință la Fiul şi nu la El însuși; şi la Fiul, al cărui nume este în întregime referitor la Tatăl. Dumnezeu îi iubește pe cei care se descentralizează, care nu sunt centrul a toate, îi iubește pe cei umili întocmai: acestea se aseamănă cu El mai mult decât toţi. Iată pentru ce, aşa cum spune Isus, „cine se umilește va fi înălțat” (Lc 14,11). Şi îmi place să amintesc acele cuvinte inițiale ale papei Benedict: „umil lucrător în via Domnului”. Da, creștinul, mai ales papa, cardinalii, episcopii, sunt chemaţi să fie lucrători umili: să slujească, nu să fie slujiți; să se gândească la roadele viei Domnului, mai înainte de roadele proprii. Şi cât de frumos este a renunța la noi înșine pentru Biserica lui Isus!

Fraților, surorilor, să-i cerem lui Dumnezeu o privire milostivă şi o inimă umilă. Să nu încetăm să cerem asta, pentru că pe calea milei şi a umilinței Domnul ne dăruiește viaţa sa, care învinge moartea. Şi să ne rugăm pentru dragii noştri fraţi răposați. Inima lor a fost pastorală, milostivă; şi umilă, pentru că sensul vieţii lor a fost Domnul. În El să găsească pacea veșnică. Să se bucure cu Maria, pe care Domnul a înălțat-o privind la umilinţa ei (cf. Lc 1,48).

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu