Celebrarea dintr-o zi ca aceea de astăzi ne duce la două gânduri: amintire şi speranţă. Amintire a celor care ne-au precedat, care şi-au petrecut viaţa, care au încheiat această viaţă; amintire a atâtor oameni care ne-au făcut bine: în familie, printre prieteni… Şi amintire şi a celor care nu au reuşit să facă atâta bine, […]

Celebrarea dintr-o zi ca aceea de astăzi ne duce la două gânduri: amintire şi speranţă.

Amintire a celor care ne-au precedat, care şi-au petrecut viaţa, care au încheiat această viaţă; amintire a atâtor oameni care ne-au făcut bine: în familie, printre prieteni… Şi amintire şi a celor care nu au reuşit să facă atâta bine, dar au fost primiți în amintirea lui Dumnezeu, în milostivirea lui Dumnezeu. Este misterul marii milostiviri a Domnului.

Şi apoi speranţă. Amintirea de astăzi este una pentru a primi înainte, pentru a privi drumul nostru, calea noastră. Noi mergem spre o întâlnire, cu Domnul şi cu toţi. Şi trebuie să-i cerem Domnului acest har al speranţei: speranţa care nu dezamăgește niciodată; speranţa, care este virtutea de toate zilele care ne duce înainte, ne ajută să rezolvăm probleme şi să căutăm căile de ieșire din ele. Dar întotdeauna înainte, înainte. Acea speranţă rodnică, acea virtute teologală de toate zilele, de toate momentele: o voi numi virtutea teologală „a bucătăriei”, pentru că este la îndemână şi ne vine mereu în ajutor. Speranţa care nu dezamăgește: trăim în această tensiune între amintire şi speranţă.

Aş vrea să mă opresc asupra unui lucru care mi s-a întâmplat la intrare. Priveam vârsta acestor căzuți. Majoritatea este între 20 şi 30 de ani. Vieți retezate, vieți fără viitor. Şi m-am gândit la părinţii, la mamele care primeau acea scrisoare: „Doamnă, am onoarea să vă spun că dumneavoastră aveți un fiu erou”. „Da, erou, dar mi l-au luat!”. Atâtea lacrimi în acele vieți retezate. Şi nu puteam să nu mă gândesc la războaiele de astăzi. Şi astăzi se întâmplă acelaşi lucru: atâtea persoane tinere şi nu atât de tinere… În războaiele din lume, şi în cele mai apropiate de noi, în Europa şi în afară: câți morți! se distruge viaţa fără a avea conștiință despre asta.

Astăzi, gândindu-ne la cei morți, păstrând amintirea celor morți şi păstrând speranţa, să cerem Domnului pacea, pentru ca oamenii să nu se mai ucidă în războaie. Atâția nevinovați morți, atâția soldați care-şi lasă viaţa acolo. Dar asta, pentru ce? Războaiele sunt întotdeauna o înfrângere, întotdeauna. Nu există victorie totală, nu. Da, unul îl învinge pe altul, dar în spate există mereu înfrângerea prețului plătit. Să-l rugăm pe Domnul pentru răposaţii noştri, pentru toţi, pentru toţi: ca Domnul să-i primească pe toţi. Şi să ne rugăm şi pentru ca Domnul să aibă milă de noi şi să ne dea speranţă: speranţa de a merge înainte şi de a-i putea găsi pe toţi împreună cu El, când ne va chema. Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu