Când dai de pomană, când te rogi, când posteşti, ai grijă ca acest lucru să fie făcut în ascuns: de fapt, Tatăl tău vede în ascuns (cf. Mt 6,4). Intră în ascuns: aceasta este invitaţia pe care Isus o adresează fiecăruia dintre noi la începutul drumului Postului Mare.

A intra în ascuns înseamnă a ne întoarce la inimă, cum avertizează profetul Ioel (cf. Il 2,12). Este vorba de o călătorie din exterior spre interior, pentru ca tot ceea ce trăim, chiar şi relația noastră cu Dumnezeu, să nu se reducă la exterioritate, la o ramă fără tablou, la o îmbrăcare a sufletului, ci să se nască dinăuntru şi să corespundă mișcărilor inimii, adică dorințelor noastre, gândurilor noastre, simţirii noastre, nucleului originar al persoanei noastre.

Postul Mare ne cufundă așadar într-o baie de purificare şi de despuiere: vrea să ne ajute să dăm la o parte orice „machiaj”, tot ceea ce îmbrăcăm pentru a apare adecvaţi, mai buni de cum suntem. A ne întoarce la inimă înseamnă a ne întoarce la adevăratul nostru eu şi a-l prezenta aşa cum este, gol şi despuiat, în faţa lui Dumnezeu. Înseamnă să ne privim înăuntru şi să conștientizăm cine suntem cu adevărat, dând la o parte măştile noastre pe care le purtăm, încetinind cursa freneziilor noastre, îmbrățișând viaţa şi adevărul despre noi înșine. Viaţa nu este o recitare, iar Postul Mare ne invită să coborâm de pe scena ficţiunii, pentru a ne întoarce la inimă, la adevărul a ceea ce suntem. A ne întoarce la inimă, a ne întoarce la adevăr.

Pentru aceasta, în această seară, cu spirit de rugăciune şi de umilinţă, primim pe cap cenușa. Este un gest care vrea să ne ducă din nou la realitatea esențială despre noi înșine: noi suntem praf, viaţa noastră este ca o suflare (cf. Ps 39,6; 144,4), dar Domnul – El şi numai El, nu alţii – nu permite ca ea să dispară; El adună şi plăsmuiește praful care suntem, pentru ca să nu fie risipit de vânturile impetuoase ale vieţii şi să nu se dizolve în abisul morții.

Cenușa pusă pe capul nostru ne invită să redescoperim secretul vieţii. Ne spun: până când vei continua să îmbraci o armură care acoperă inima, până când te vei camufla cu masca aparenţelor, vei arăta o lumină artificială pentru a te arăta invincibil, vei rămâne gol şi uscat. În schimb atunci când vei avea curajul de a-ți pleca fruntea pentru a te privi înăuntru, atunci vei putea descoperi prezența unui Dumnezeu care te iubește şi te iubește din totdeauna; în sfârşit se vor fărâma coifurile pe care ți le-ai construit şi vei putea să te simți iubit cu o iubire veșnică.

Soră, frate, eu, tu, fiecare dintre noi, suntem iubiți cu iubire veșnică. Suntem cenușă asupra căreia Dumnezeu a suflat suflarea sa de viaţă, suntem pământ pe care El l-a plăsmuit cu mâinile sale (cf. Gen 2,7; Ps 119,73), suntem praf din care vom învia pentru o viaţă fără sfârşit pregătită din totdeauna pentru noi (cf. Is 26,19). Şi dacă, în cenușa care suntem, arde focul iubirii lui Dumnezeu, atunci descoperim că din această iubire suntem plămădiţi şi că la iubire suntem chemaţi: a-i iubi pe fraţii pe care îi avem alături, a fi atenți la ceilalți, a trăi compasiunea, a exercita milostivirea, a împărtăși ceea ce suntem şi ceea ce avem cu acela care se află în nevoie. De aceea, pomana, rugăciunea şi postul nu se pot reduce la practici exterioare, dar sunt căi care ne conduc din nou la inimă, la esențialul vieţii creştine. Ne fac să descoperim că suntem cenușa iubită de Dumnezeu şi ne fac capabili să presărăm aceeaşi iubire asupra „cenușii” atâtor situaţii zilnice, pentru ca în ele să se renască speranţă, încredere, bucurie.

Sfântul Anselm de Aosta ne-a lăsat acest îndemn, pe care în această seară îl putem însuși: „Fugi pentru scurt timp de la ocupațiile tale, lasă un pic gândurile tale tumultuoase. Îndepărtează în acest moment problemele grave şi pune deoparte activitățile tale obositoare. Fii atent un pic la Dumnezeu şi odihneşte-te în El. Intră în interiorul sufletului tău, exclude totul în afară de Dumnezeu şi ceea ce te ajută să-l cauți şi, închizând ușa, caută-l. O, inima mea, spune acum cu toată ființa ta, spune acum lui Dumnezeu: Caut faţa ta. Faţa ta, Doamne, eu o caut” (Proslogion, 1).

Așadar să ascultăm, în acest Post Mare, glasul Domnului care nu încetează să ne repete: intră în ascuns. Intră în ascuns, întoarce-te la inimă. Este o invitaţie mântuitoare, pentru noi care adesea trăim la suprafață, care ne agităm pentru a fi observați, care avem nevoie mereu să fim admirați şi apreciați. Fără a ne da seama, ajungem să nu mai avem un loc ascuns în care să ne oprim şi să ne păzim pe noi înșine, cufundați într-o lume în care totul, chiar şi emoțiile şi sentimentele cele mai intime, trebuie să devină „social” – dar cum poate să fie social ceea ce nu izvorăște din inimă? –. Chiar şi experiențele cele mai tragice şi dureroase riscă să nu aibă un loc ascuns care să le păzească: totul trebuie să fie expus, arătat, dat ca hrană bârfei de moment. Şi iată că Domnul ne spune: intră în ascuns, întoarce-te în centrul tău. Chiar acolo, unde locuiesc şi atâtea frici, sentimente de vină şi păcate, acolo Domnul a coborât, a coborât pentru a te vindeca şi a te purifica. Să intrăm în camera noastră interioară: acolo locuieşte Domnul, fragilitatea noastră este primită şi suntem iubiți fără condiții.

Să ne întoarcem, fraților şi surorilor. Să ne întoarcem la Dumnezeu cu toată inima. În aceste săptămâni din Postul Mare să dăm spațiu rugăciunii de adorație silențioasă, în care să rămânem în ascultare în prezența Domnului, ca Moise, ca Ilie, ca Maria, ca Isus. Ne-am dat seama că am pierdut simțul adorației? Să ne întoarcem la adorație. Să aplecăm urechea inimii la Cel care, în tăcere, vrea să ne spună: „Eu sunt Dumnezeul tău: Dumnezeu de milostivire şi de compasiune, Dumnezeul iertării şi al iubirii, Dumnezeul duioșiei şi al atenției. […] Nu te judeca pe tine însuți. Nu te condamna. Nu te refuza pe tine însuți. Lasă ca iubirea mea să atingă cotloanele cele mai profunde şi ascunse ale inimii tale şi să-ți reveleze însăși frumusețea ta, o frumusețe pe care ai pierdut-o din vedere, dar care îți va deveni din nou vizibilă în lumina milostivirii mele”. Domnul ne cheamă: „Vino, vino, lasă ca eu să pot șterge lacrimile tale şi lasă ca gura mea să vină mai aproape de urechea ta şi să-ți spună: Eu te iubesc, te iubesc, te iubesc” (H. Nouwen, In cammino verso l’alba [În drum spre zori], Brescia 1997, 233). Noi credem că Domnul ne iubește, că Domnul mă iubește?

Fraților şi surorilor, să nu ne fie frică să ne despuiem de hainele lumești şi de a ne întoarce la inimă, a ne întoarce la esenţial. Să ne gândim la sfântul Francisc, care după ce s-a despuiat l-a îmbrățișat cu toată ființa sa pe Tatăl care este în ceruri. Să ne recunoaștem pentru ceea ce suntem: praf iubit de Dumnezeu, chemat să fie praf îndrăgostit de Dumnezeu. Grație Lui ne vom renaște din cenușa păcatului la viaţa nouă în Isus Cristos şi în Duhul Sfânt.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu