Cuvântul lui Dumnezeu ni-l arată astăzi pe Duhul Sfânt în acțiune. Îl vedem acționând în trei momente: în lumea pe care a creat-o, în Biserică şi în inimile noastre.
1. Înainte de toate în lumea pe care a creat-o, în creație. Încă de la început Duhul Sfânt este în acțiune: „Trimiţi duhul tău, sunt create”, ne-am rugat cu Psalmul (104,30). De fapt, El este creator Spiritus (cf. Sf. Augustin, In Ps., XXXII,2,2), Duh creator: aşa îl invocă Biserica de multe secole. Dar, putem să ne întrebăm, ce face Duhul în crearea lumii? Dacă totul are origine de la Tatăl, dacă totul este creat prin intermediul Fiului, care este rolul specific al Duhului? Un mare Părinte al Bisericii, sfântul Vasile, a scris: „Dacă încerci să-l sustragi pe Duhul de la creație, toate lucrurile se amestecă şi viaţa lor apare fără lege, fără ordine” (Spir., XVI,38). Iată rolul Duhului: este Cel care, la început şi în orice timp, face să treacă realitățile create de la dezordine la ordine, de la dispersare la coeziune, de la învălmășeală la armonie. Acest mod de a acționa îl vom vedea mereu, în viaţa Bisericii. El dă lumii, într-un cuvânt, armonie; astfel „conduce cursul timpurilor şi reînnoieşte faţa pământului” (Gaudium et spes, 26; Ps 104,30). Reînnoieşte pământul, dar atenţie: nu schimbând realitatea, ci armonizând-o; acesta este stilul său pentru că El este în sine însuși armonie: Ipse harmonia est (cf. Sf. Vasile, In Ps., 29,1), spune un Părinte al Bisericii.
Astăzi în lume există atâta discordie, atâta dezbinare. Toţi suntem legați şi totuşi ne aflăm nelegaţi între noi, anesteziaţi de indiferență şi oprimați de singurătate. Atâtea războaie, atâtea conflicte: pare incredibil răul pe care omul îl poate face! Dar, în realitate, ostilităţile noastre sunt alimentate de duhul dezbinării, de diavol, al cărui nume înseamnă tocmai „dezbinător”. Da, cel care precedă şi excede răul nostru, dezagregarea noastră, este duhul rău care „seduce întregul pământ” (Ap 12,9). El se bucură de antagonisme, de nedreptăți, de calomnii, este bucuria sa. Şi, în faţa răului discordiei, eforturile noastre pentru a construi armonia nu sunt suficiente. Iată atunci că Domnul, la apogeul Paștelui său, la apogeul mântuirii, revarsă asupra lumii create pe Duhul său bun, pe Duhul Sfânt, care se opune duhului dezbinător pentru că este armonie, Duh de unitate care aduce pacea. Să-l invocăm în fiecare zi asupra lumii noastre, asupra vieţii noastre şi în faţa oricărui tip de dezbinare!
2. În afară de creație, îl vedem în acțiune în Biserică, începând din ziua de Rusalii. Însă observăm că Duhul nu dă început Bisericii împărțind instrucțiuni şi norme comunităţii, ci coborând asupra fiecărui apostol: fiecare primeşte haruri deosebite şi carisme diferite. Toată această pluralitate de daruri diferite ar putea să dea naștere la învălmășeală, dar Duhul, ca în creație, tocmai pornind de la pluralitate îi place să creeze armonie. Armonia sa nu este o ordine impusă sau omologată, nu; în Biserică există o ordine „organizată după diversitatea darurilor Duhului” (Sf. Vasile, Spir., XVI,39). La Rusalii, de fapt, Duhul Sfânt coboară în multe limbi de foc: dă fiecăruia capacitatea de a vorbi alte limbi (cf. Fap 2,4) şi de a auzi propria limbă vorbită de alţii (cf. Fap 2,6-11). Așadar, nu creează o limbă egală pentru toţi, nu anulează diferențele, culturile, ci armonizează totul fără a omologa, fără a uniformiza. Şi asta trebuie să ne facă să ne gândim în acest moment, în care ispita „indietrism-ului” încearcă să omologheze totul în discipline numai de aparență, fără substanță. Să rămânem asupra acestui aspect, asupra Duhului care nu începe de la un proiect structurat, aşa cum am face noi, care după aceea ne pierdem adesea în programele noastre; nu, El începe oferind daruri gratuite şi supraabundente. De fapt, la Rusalii, subliniază textul, „toţi au fost umpluți de Duh Sfânt” (Fap 2,4). Toţi umpluți, aşa începe viaţa Bisericii: nu de la un plan precis şi articulat, ci de la experimentarea aceleiaşi iubiri a lui Dumnezeu. Duhul creează armonie în acest fel, ne invită să simţim uimire faţă de iubirea sa şi faţă de darurile sale prezente în ceilalți. Aşa cum ne-a spus sfântul Paul: „Există diferite daruri, dar este acelaşi Duh […]. Noi toţi am fost botezați într-un singur Duh spre a forma un singur trup” (1Cor 12,4.13). A vedea pe fiecare frate şi soră în credinţă ca parte a aceluiaşi trup la care aparțin: aceasta este privirea armonioasă a Duhului, acesta este drumul pe care ni-l indică!
Şi Sinodul în desfăşurare este – şi trebuie să fie – un drum conform Duhului: nu un parlament pentru a reclama drepturi şi nevoi conform agendei lumii, nu ocazia pentru a merge acolo unde ne duce vântul, ci oportunitatea pentru a fi docili faţă de suflul Duhului. Pentru că, în marea istoriei, Biserica navighează numai cu El, care este „sufletul Bisericii” (Sf. Paul al VI-lea, Discurs adresat Colegiului Sacru pentru urările onomastice, 21 iunie 1976), inima sinodalităţii, motorul evanghelizării. Fără El, Biserica este inertă, credinţa este numai o doctrină, morala este numai o datorie, pastoraţia este numai o muncă. Uneori auzim aşa-numiți gânditori, teologi, care ne dau doctrine reci, par matematice, pentru că lipsește Duhul înăuntru. În schimb, cu El credinţa este viaţă, iubirea Domnului ne cucerește şi speranţa renaște. Să-l repunem pe Duhul Sfânt în centrul Bisericii, altminteri inima noastră nu va fi arsă de iubirea faţă de Isus, ci faţă de noi înșine. Să-l punem pe Duhul la începutul şi la inima lucrărilor sinodale. Pentru că „astăzi Biserica are nevoie mai ales de El! Să spunem așadar în fiecare zi: vino!” (cf. Idem, Audiența generală, 29 noiembrie 1972). Şi să mergem împreună, pentru că Duhului, ca la Rusalii, îi place să coboare în timp ce „toţi sunt împreună” (cf. Fap 2,1). Da, pentru a se arăta lumii El a ales momentul şi locul în care toţi erau împreună. Așadar, poporul lui Dumnezeu, pentru a fi plin de Duhul, trebuie să meargă împreună, să facă sinod. Astfel se reînnoieşte armonia în Biserică: mergând împreună cu Duhul în centru. Fraților şi surorilor, să construim armonie în Biserică!
3. În sfârşit, Duhul face armonie în inimile noastre. Vedem asta în Evanghelie, unde Isus, în seara de Paşte, suflă asupra discipolilor şi spune: „Primiți-l pe Duhul Sfânt” (In 20,22). Îl dăruiește pentru un scop precis: pentru a ierta păcatele, adică pentru a reconcilia sufletele, pentru a armoniza inimile sfâșiate de rău, distruse de răni, dezintegrată de sentimentele de vină. Numai Duhul repune armonie în inimă, pentru că este Cel care creează „intimitatea cu Dumnezeu” (Sf. Vasile, Spir., XIX,49). Dacă vrem armonie să-l căutăm pe El, nu niște adăugiri lumești. Să-l invocăm pe Duhul Sfânt în fiecare zi, să începe ziua rugându-l, să devenim docili faţă de El!
Şi astăzi, în sărbătoarea sa, să ne întrebăm: eu sunt docil faţă de armonia Duhului? Sau urmăresc proiectele mele, ideile mele fără a mă lăsa plăsmuit, fără a mă lăsa schimbat de El? Modul meu de a trăi credinţa este docil faţă de Duhul sau este încăpățânat? Alipit în mod încăpățânat de litere, de aşa-numitele doctrine care sunt numai expresii reci ale vieţii? Sunt grăbit în a judeca, arăt cu degetul şi trântesc ușa în faţa altora, considerându-mă victimă a tuturor şi a toate? Sau primesc puterea sa creatoare armonioasă, primesc „harul ansamblului” pe care El îl inspiră, iertarea sa care dă pace? Şi la rândul meu iert? Iertarea înseamnă a face spațiu pentru ca să vină Duhul. Promovez reconciliere şi creez comuniune, sau caut mereu, băgându-mi nasul unde există dificultăți pentru a vorbi de rău, pentru a dezbina, pentru a distruge? Iert, promovez reconciliere, creez comuniune? Dacă lumea este dezbinată, dacă Biserica se polarizează, dacă inima se fragmentează, să nu pierdem timpul pentru a-i critica pe ceilalți şi pentru a ne supăra pe noi înșine, ci să-l invocăm pe Duhul: El este capabil să rezolve aceste lucruri.
Duhule Sfânt, Duh al lui Isus şi al Tatălui, izvor inepuizabil de armonie, îți încredințăm lumea, îți consacrăm Biserica şi inimile noastre. Vino, Duh creator, armonie a omenirii, reînnoieşte faţa pământului. Vino, Dar al darurilor, armonie a Bisericii, fă-ne uniţi în Tine. Vino, Duh al iertării, armonie a inimii, transformă-ne cum știi Tu, prin intermediul Mariei.
Franciscus
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu