Noaptea urmează să se termine şi se aprind primele lumini ale zorilor, când femeile pornesc la drum spre mormântul lui Isus. Înaintează nesigure, rătăcite, cu inima sfâșiată de durere pentru acea moarte care îl luase pe Cel Iubit. Dar, ajungând la acel loc şi văzând mormântul gol, schimbă direcția, schimbă drumul; părăsesc mormântul şi aleargă să le vestească discipolilor un parcurs nou: Isus a înviat şi îi aşteaptă în Galileea. În viaţa acestor femei a avut loc Paștele, care înseamnă trecere: de fapt, ele trec de la drumul calm spre mormânt la alergarea bucuroasă spre discipoli, pentru a le spune nu numai că Domnul a înviat, ci că există o destinație la care să ajungă imediat, Galileea. Întâlnirea cu Cel Înviat este acolo. Renașterea discipolilor, învierea inimii lor trece prin Galileea. Să intrăm şi noi pe acest drum al discipolilor care  merge de la mormânt la Galileea.

Femeile, spune Evanghelia, „au mers să viziteze mormântul” (Mt 28,1). Ele cred că Isus se află în locul morții şi că totul s-a terminat pentru totdeauna. Uneori ni se întâmplă şi nouă să credem că bucuria întâlnirii cu Isus aparține trecutului, în timp ce în prezent cunoaștem mai ales niște morminte sigilate: cele ale dezamăgirilor noastre, ale amărăciunilor noastre, ale neîncrederii noastre, ale acelui „nu mai este nimic de făcut”, „lucrurile nu se vor schimba niciodată”, „mai bine să trăim ziua asta” pentru că „nu există certitudine despre ziua de mâine”. Şi noi, dacă am fost încleştaţi de durere, oprimați de tristețe, umiliți de păcat, amărâţi datorită vreunui eșec sau chinuiți de vreo preocupare, am experimentat gustul amar al oboselii şi am văzut stingându-se bucuria în inimă.

Uneori am simţit pur şi simplu truda de a duce înainte cotidianitatea, obosiți să riscăm personal în faţa zidului de cauciuc al unei lumi unde par să prevaleze mereu legile celui mai viclean şi ale celui mai puternic. Alteori, ne-am simțit neputincioși şi descurajați în faţa puterii răului, a conflictelor care sfâșie relațiile, a logicilor calculului şi indiferenței care par să guverneze societatea, a cancerului corupției – există atâta corupţie –, a răspândirii nedreptății, a vânturilor geroase ale războiului. De asemenea, poate că ne-am aflat faţă în faţă cu moartea, pentru că ne-a luat prezența dulce a celor dragi ai noştri sau pentru că ne-a atins ușor în boală sau în calamități, şi cu ușurință am rămas pradă dezamăgirii şi a secat izvorul speranţei. Astfel, pentru aceste sau alte situaţii – fiecare dintre noi le cunoaște pe ale sale –, drumurile noastre se opresc în faţa mormintelor şi noi rămânem imobili pentru a plânge şi a deplânge, singuri şi neputincioși pentru a ne repeta „pentru ce”-urile noastre. Acel lanț de „pentru ce”…

În schimb, femeile la Paşte nu rămân paralizate în faţa unui mormânt ci, spune Evanghelia, „plecând în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare, au alergat să dea de știre discipolilor lui” (v. 8). Duc vestea care va schimba pentru totdeauna viaţa şi istoria: Cristos a înviat! (cf. v. 6). Şi, în acelaşi timp, păstrează şi transmit recomandarea Domnului, invitaţia sa adresată discipolilor: ca să meargă în Galileea, pentru că acolo îl vor vedea (cf. v. 7). Dar, fraților şi surorilor, ne întrebăm astăzi: ce înseamnă a merge în Galileea? Două lucruri: pe de o parte a ieşi din închiderea cenacolului pentru a merge în regiunea locuită de oameni (cf. Mt 4,15), a ieşi din ascunzătoare pentru a se deschide la misiune, a evada din frică pentru a merge spre viitor. Şi pe de altă parte – şi acest lucru este foarte frumos –, înseamnă a se întoarce la origini, pentru că tocmai în Galileea a început totul. Acolo Domnul i-a întâlnit şi i-a chemat pentru prima dată pe discipoli. Așadar a merge în Galileea înseamnă a se întoarce la harul originar, înseamnă a recăpăta amintirea care regenerează speranţa, „amintirea viitorului” cu care am fost însemnați de Cel Înviat.

Iată așadar ce anume face Paștele Domnului: ne împinge să mergem înainte, să ieşim din sentimentul de înfrângere, să dăm la o parte piatra de la mormintele în care adesea închidem speranţa, să privim cu încredere la viitor, pentru că Cristos a înviat şi a schimbat direcția istoriei; dar, pentru a face asta, Paștele Domnului ne duce din nou la trecutul nostru de har, ne face să mergem din nou în Galileea, acolo unde a început istoria noastră de iubire cu Isus, unde a fost prima chemare. Adică ne cere să retrăim acel moment, acea situaţie, acea experienţă în care l-am întâlnit pe Domnul, am experimentat iubirea sa şi am primit o privire nouă şi luminoasă asupra noastră, asupra realității, asupra realității, asupra misterului vieţii. Fraților şi surorilor, pentru a învia, pentru a reîncepe, pentru a relua drumul, avem nevoie mereu să ne întoarcem în Galileea, adică să mergem din nou nu la un Isus abstract, ideal, ci la amintirea vie, la amintirea concretă şi palpitantă a primei întâlniri cu El. Da, pentru a merge trebuie să ne amintim; pentru a avea speranţă trebuie să hrănim amintirea. Şi aceasta este invitaţia: aminteşte-ți şi mergi! Dacă recuperezi prima iubire, uimirea şi bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, vei merge înainte. Aminteşte-ți şi mergi.

Aminteşte-ți de Galileea ta şi mergi spre Galileea ta. Este „locul” în care l-ai cunoscut pe Isus personal, unde pentru tine El nu a rămas un personaj istoric ca alţii, ci a devenit persoana vieţii: nu un Dumnezeu îndepărtat, ci Dumnezeul apropiat, care te cunoaște mai mult decât oricare altul şi te iubește mai mult decât oricare altul. Frate, soră, aminteşte-ți de Galileea, de Galileea ta: de chemarea ta, de acel Cuvânt al lui Dumnezeu care într-un moment precis ți-a vorbit chiar ție; de acea experienţă puternică în Duhul, de cea mai mare bucurie a iertării simţită după Spovada aceea, de acel moment intens şi de neuitat de rugăciune, de acea lumină care s-a aprins înăuntru şi a transformat viaţa ta, de acea întâlnire, de acel pelerinaj… Fiecare ştie unde este propria Galilee, fiecare dintre noi cunoaște propriul loc de înviere interioară, cel inițial, cel fundamental, cel care a schimbat lucrurile. Nu putem să-l lăsăm trecutului, Cel Înviat ne invită să mergem acolo pentru a face Paștele. Aminteşte-ți de Galileea ta, comemoreaz-o, reînsufleţeşte-o. Întoarce-te la acea primă întâlnire. Întreabă-te cu a fost şi când a fost, reconstruiește contextul, timpul şi locul, resimte emoția şi senzaţiile, retrăieşte culorile şi gusturile. Pentru că tu știi, atunci când ai uitat acea primă iubire, atunci când ai nesocotit acea primă întâlnire a început să se depoziteze praf pe inima ta. Şi ai experimentat tristețea şi, ca pentru discipoli, totul a părut fără perspectivă, cu o piatră pentru a sigila speranţa. Dar astăzi, frate, soră, forţa de Paşte invită să dăm la o parte pietrele dezamăgirii şi neîncrederii; Domnul, expert în a da la o parte pietrele de mormânt ale păcatului şi fricii, vrea să lumineze amintirea ta sfântă, amintirea ta cea mai frumoasă, să facă actuală acea primă întâlnire cu El. Aminteşte-ți şi mergi: întoarce-te la El, regăseşte harul învierii lui Dumnezeu în tine! Întoarce-te în Galileea, întoarce-te în Galileea ta.

Fraților, surorilor, să-l urmăm pe Isus în Galileea, să-l întâlnim şi să-l adorăm acolo unde El aşteaptă pe fiecare dintre noi. Să retrăim frumusețea momentului când, după ce l-am descoperit viu, l-am proclamat Stăpân al vieţii noastre. Să ne întoarcem în Galileea, la Galileea primei iubiri: fiecare să se întoarcă la propria Galilee, aceea a primei întâlniri, şi să înviem la viaţă nouă!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu