Duminică, la ora 10.00, Sfântul Părinte Francisc a prezidat, în Piaţa „Sfântul Petru”, celebrarea liturgică solemnă de Duminica Floriilor şi a Pătimirii Domnului. Publicăm în continuare omilia pe care Papa Francisc a rostit-o după proclamarea Pătimirii Domnului după Luca:
Pe Calvar se ciocnesc două mentalități. De fapt, în Evanghelie cuvintele lui Isus răstignit se contrapun cuvintelor călăilor săi. Aceştia repetă un refren: „Salvează-te pe tine însuți”. Spun asta conducătorii: „Să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul!” (Lc 23,35). Reafirmă asta soldații: „Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuți” (v. 37). Şi în sfârşit, şi unul dintre răufăcători, care a ascultat, repetă conceptul: „Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine” (v. 39). A se salva pe ei înșiși, a se îngriji de ei înșiși, a se gândi la ei înșiși; nu la alţii, ci numai la propria sănătate, la propriul succes, la propriile interese; la avere, la putere, la apariție. Salvează-te pe tine însuți: este refrenul umanității care l-a răstignit pe Domnul. Să ne gândim la asta.
Dar mentalității eu-lui i se opune cea a lui Dumnezeu; acel salvează-te pe tine însuți se ciocnește cu Mântuitorul care se oferă pe sine însuși. În Evanghelia de astăzi pe Calvar şi Isus ia cuvântul de trei ori, ca şi opozanții săi (cf. v. 34.43.46). Dar în niciun caz nu revendică ceva pentru sine; dimpotrivă, nici măcar nu se apără sau justifică pe sine însuși. Îl roagă pe Tatăl şi oferă milostivire tâlharului bun. Îndeosebi o expresie a sa marchează diferența faţă de acel salvează-te pe tine însuți: „Tată, iartă-i!” (v. 34).
Să ne oprim asupra acestor cuvinte. Când le spune Domnul? Într-un moment specific: în timpul răstignirii, când simte cuiele care-i străpung mâinile şi picioarele. Să încercăm să ne imaginăm durerea insuportabilă pe care o provoca asta. Acolo, în cea mai acută durere fizică a pătimirii, Cristos cere iertare pentru cel care îl străpunge. În acele momente ar veni numai să strige toată mânia şi suferința sa; în schimb Isus spune: Tată, iartă-i. Diferit de alți martiri, despre care relatează Biblia (cf. 2Mac 7,18-19), nu le reproșează călăilor şi nu amenință pedepse în numele lui Dumnezeu, ci se roagă pentru cei răi. Pironit pe lemnul umilirii, măreşte intensitatea darului (it. dono), care devine iertare (it. per-dono).
Fraților, surorilor, să ne gândim că Dumnezeu face aşa şi cu noi: când îi provocăm durere cu acțiunile noastre, El suferă şi are o singură dorință: să ne poată ierta. Pentru a ne da seama de asta, să privim Răstignitul. Din rănile sale, din acele găuri de durere provocate de cuiele noastre izvorăște iertarea. Să-l privim pe Isus pe cruce şi să ne gândim că n-am primit niciodată cuvinte mai bune: Tată, iartă. Să-l privim pe Isus pe cruce şi să vedem că nu am primit niciodată o privire mai duioasă şi compătimitoare. Să-l privim pe Isus pe cruce şi să înţelegem că n-am primit niciodată o îmbrățișare mai iubitoare. Să privim Răstignitul şi să spunem: „Mulţumesc, Isuse: mă iubești şi mă ierţi mereu, şi atunci când eu cu greu mă iubesc şi mă iert”.
Acolo, în timp ce este răstignit, în momentul cel mai dificil, Isus trăieşte porunca sa cea mai dificilă: iubirea faţă de dușmani. Să ne gândim la cineva care ne-a rănit, ne-a ofensat, ne-a dezamăgit; la cineva care ne-a provocat supărare, care nu ne-a înțeles sau nu a fost exemplu bun. Cât timp ne oprim ca să ne regândim la cel care ne-a făcut rău! Ca şi cum ne privim înăuntru şi ne lingem rănile pe care ni le-au provocat ceilalți, viaţa sau istoria. Astăzi Isus ne învaţă să nu rămânem acolo, ci să reacţionăm. Să rupem cercul vicios al răului şi al regretului. Să reacţionăm la cuiele vieţii cu iubirea, la loviturile urii cu mângâierea iertării. Dar noi, discipolii lui Isus, îl urmăm pe Învățătorul sau instinctul nostru ranchiunos? Este o întrebare pe care trebuie să ne-o punem: îl urmăm pe Învățătorul sau instinctul nostru ranchiunos? Dacă vrem să verificăm apartenența noastră la Cristos, să privim la modul în care ne comportăm cu acela care ne-a rănit. Domnul ne cere să răspundem nu aşa cum ne vine sau aşa cum fac toţi, ci aşa cum face El cu noi. Ne cere să rupem lanţul lui „te iubesc dacă mă iubești; îți sunt prieten dacă eşti prietenul meu; te ajut dacă tu mă ajuți”. Nu, compasiune şi milostivire pentru toţi, pentru că Dumnezeu vede în fiecare un fiu. Nu ne desparte în buni şi răi, în prieteni şi dușmani. Noi suntem cei care facem asta, făcându-l să sufere. Pentru El toţi suntem fii iubiți, pe care dorește să-i îmbrăţişeze şi să-i ierte. Şi aşa este şi la acea invitaţie la ospățul de nuntă al fiului, acel stăpân care îi trimite pe servitori la intersecţiile drumurilor şi spune: „Aduceți-i pe toţi, albi, negri, buni şi răi, toţi, sănătoși, bolnavi, toţi…” (cf. Mt 22,9-10). Iubirea lui Isus este pentru toţi, nu există privilegii în asta. Toţi. Privilegiul fiecăruia dintre noi este de a fi iubit, iertat.
Tată, iartă-i pentru că nu știu ce fac. Evanghelia subliniază că Isus „spunea” (v. 34) asta: n-a spus-o o dată pentru totdeauna în momentul răstignirii, ci a petrecut orele pe cruce cu aceste cuvinte pe buze şi în inimă. Dumnezeu nu încetează să ierte. Trebuie să înţelegem asta, dar să o înțeleg nu numai cu mintea, s-o înţelegem cu inima: Dumnezeu nu încetează să ierte, noi suntem cei care încetăm să-i cerem iertare, dar El nu încetează niciodată să ierte. El nu suportă până la un anumit punct pentru a-şi schimba părerea după aceea, aşa cum suntem tentați noi să facem. Isus – învaţă Evanghelia lui Luca – a venit în lume pentru a ne aduce iertarea păcatelor noastre (cf. Lc 1,77) şi la sfârşit ne-a dat o instrucţiune precisă: să predicăm tuturor, în numele său, iertarea păcatelor (cf. Lc 24,47). Fraților şi surorilor, să nu încetăm să cerem iertarea lui Dumnezeu: noi preoţii să o administrăm, fiecare creştin s-o primească şi s-o mărturisească. Să nu încetăm să cerem iertarea lui Dumnezeu.
Tată, iartă-i pentru că nu știu ce fac. Să mai observăm un lucru. Isus nu numai că imploră iertarea, ci spune şi motivul: iartă-i pentru că nu știu ce fac. Dar cum aşa? Călăii săi au premeditat uciderea sa, au organizat prinderea sa, procesele şi acum sunt pe Calvar pentru a asista la sfârşitul său. Şi totuşi Cristos îi justifică pe acei violenți pentru că nu știu. Iată cum se comportă Isus cu noi: devine avocatul nostru. Nu se pune împotriva noastră, ci pentru noi împotriva păcatului nostru. Şi este interesant argumentul pe care-l utilizează: pentru că nu știu, acea ignoranță a inimii pe care o avem noi toţi păcătoșii. Când se foloseşte violenţă nu se mai ştie nimic despre Dumnezeu, care este Tată, şi nici despre ceilalți, care sunt fraţi. Se uită pentru că se stă în lume şi se ajunge să se comită cruzimi absurde. Vedem asta în nebunia războiului, unde este răstignit din nou Cristos. Da, Cristos este încă o dată pironit pe cruce în mamele care plâng moartea nedreaptă a soților şi a fiilor. Este răstignit în refugiații care fug de bombe cu copiii în brațe. Este răstignit în bătrânii lăsați singuri să moară, în tinerii privați de viitor, în soldații trimiși să ucidă pe fraţii lor. Cristos este răstignit acolo, astăzi.
Tată, iartă-i pentru că nu știu ce fac. Mulţi ascultă această frază nemaiauzită; dar unul singur o primeşte. Este un răufăcător, răstignit lângă Isus. Putem crede că milostivirea lui Cristos a trezit în el o ultimă speranţă şi l-a făcut să rostească acele cuvinte: „Isuse, aminteşte-ți de mine” (Lc 23,42). Ca şi cum ar spune: „Toţi au uitat de mine, dar tu te gândești chiar şi la cei care te răstignesc. Așadar, cu tine există loc şi pentru mine”. Tâlharul cel bun îl primeşte pe Dumnezeu în timp ce viaţa sa urmează să se termine şi astfel viaţa sa începe din nou; în iadul din lume vede deschizându-se paradisul: „Astăzi vei fi cu mine în paradis” (v. 43). Iată miracolul iertării lui Dumnezeu, care transformă ultima cerere a unui condamnat la moarte în prima canonizare din istorie.
Fraților, surorilor, în această săptămână să primim certitudinea că Dumnezeu poate să ierte orice păcat. Dumnezeu îi iartă pe toţi, poate să ierte orice distanță, să schimbe orice plâns în dans (cf. Ps 30,12); certitudinea că împreună cu Cristos există mereu loc pentru fiecare; că împreună cu Isus nu se termină niciodată, niciodată nu este prea târziu. Cu Dumnezeu putem mereu să trăim din nou. Curaj, să mergem spre Paşte cu iertarea sa. Deoarece Cristos mijlocește încontinuu la Tatăl pentru noi (cf. Evr 7,25) şi, privind lumea noastră violentă, lumea noastră rănită, nu încetează să repete – şi noi facem asta acum cu inima noastră, în tăcere – să repete: Tată, iartă-i, pentru că nu știu ce fac.
Franciscus
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu