„Plini de bucurie în speranţă” (Rom 12,12)

Preaiubiți tineri,

În luna august am întâlnit sute de mii dintre cei de vârsta voastră, provenind din toată lumea, reuniţi la Lisabona pentru Ziua Mondială a Tineretului. În timpurile pandemiei, în mijlocul atâtor incertitudini, am nutrit speranţa ca această mare celebrarea a întâlnirii cu Cristos şi cu alți tineri să se poată realiza. Această speranţă s-a realizat şi, pentru mulţi dintre noi prezenți acolo – inclusiv eu – a mers dincolo de orice așteptare! Cât de frumoasă a fost întâlnirea noastră la Lisabona! O adevărată experienţă de transfigurare, o explozie de lumină şi de bucurie!

La sfârşitul Liturghiei de încheiere pe „Câmpia Harului”, am indicat următoarea etapă a pelerinajului nostru intercontinental: Seoul, în Coreea, în 2027. Dar înainte de acea dată v-am dat întâlnire la Roma, în 2025, pentru Jubileul tinerilor, unde veți fi şi voi „pelerini de speranţă”.

De fapt, voi tinerii sunteți speranţa bucuroasă a unei Biserici şi a unei omeniri mereu pe cale. Aş vrea să vă iau de mână şi să parcurg împreună cu voi calea speranţei. Aş vrea să vorbesc cu voi despre bucuriile şi speranțele noastre, dar şi despre tristețile şi neliniștile inimilor noastre şi ale omenirii care suferă (cf. Constituția pastorală Gaudium et spes, 1). În aceşti doi ani de pregătire pentru Jubileu vom medita mai întâi asupra expresiei pauline „Plini de bucurie în speranţă” (Rom 12,12), pentru a aprofunda apoi pe cea a profetului Isaia: „Cei care speră în Domnul umblă fără să obosească” (cf. Is 40,31).

De unde vine această bucurie?

„Plini de bucurie în speranţă” (Rom 12,12) este un îndemn al sfântului Paul adresat comunităţii din Roma, care se află într-o perioadă de persecuție puternică. Şi în realitate „bucuria în speranţă”, predicată de apostol, izvorăște din misterul pascal al lui Cristos, din forţa învierii sale. Nu este rodul angajării umane, al isteţimii sau al artei. Este bucuria care derivă din întâlnirea cu Cristos. Bucuria creştină vine de la Dumnezeu însuși, din faptul de a ne ști iubiți de El.

Benedict al XVI-lea, reflectând asupra experienţei trăite la Ziua Mondială a Tineretului de la Madrid în 2011, se întreba: bucuria, „de unde vine? Cum se explică? În mod sigur sunt mulţi factori care acţionează împreună. Dar cel decisiv este […] certitudinea care provine din credinţă: eu sunt voit. Am o misiune în istorie. Sunt acceptat, sunt iubit”. Şi preciza: „Până la urmă avem nevoie de o primire necondiționată. Numai dacă Dumnezeu mă primeşte şi eu devin sigur de acest lucru, știu definitiv: este bine ca eu să fiu. […] Este bine să exist ca persoană umană, şi în timpuri dificile. Credinţa ne face bucuroși pornind dinăuntru” (Discurs adresat Curiei Romane, 22 decembrie 2011).

Unde este speranţa mea?

Tinerețea este un timp plin de speranțe şi de vise, alimentaţi de realitățile frumoase care îmbogățesc viaţa noastră: strălucirea creației, relațiile cu cei dragi ai noştri şi cu prietenii, experiențele artistice şi culturale, cunoștințele științifice şi tehnice, inițiativele care promovează pacea, dreptatea şi fraternitatea, şi aşa mai departe. Însă trăim într-un timp în care pentru mulţi, chiar tineri, speranţa pare să fie marea absentă. Din păcate atâția de vârsta voastră, care trăiesc experiențe de război, violență, intimidare şi diferite forme de suferinţă, sunt chinuiți de disperare, de frică şi de depresie. Se simt parcă închiși într-o închisoare întunecată, incapabili să vadă razele soarelui. Demonstrează asta în mod dramatic nivelul ridicat de sinucideri în rândul tinerilor în diferite țări. Într-un asemenea context, cum se experimentează bucuria şi speranţa despre care vorbește sfântul Paul? Riscă mai degrabă să prevaleze disperarea, gândul că este inutil a face binele, pentru că n-ar fi apreciat şi recunoscut de nimeni, aşa cum citim în Cartea lui Iob: „Unde este atunci speranţa mea? Cine a văzut speranţa mea?” (Iob 17,15).

În faţa dramelor omenirii, mai ales a suferinței celor nevinovați, şi noi, aşa cum ne rugăm în unii Psalmi, îl întrebăm pe Domnul: „De ce?”. Ei bine, noi putem fi parte a răspunsului lui Dumnezeu. Noi, creați de El după chipul şi asemănarea sa, putem fi exprimare a iubirii sale care face să se nască bucuria şi speranţa şi acolo unde pare imposibil. Îmi vine în minte protagonistul filmului „La vita è bella”, un tată tânăr care, cu delicatețe şi fantezie, reușește să transforme realitatea dură într-un soi de aventură şi de joc, şi astfel îi dăruiește fiului „ochi de speranţă”, protejându-l de ororile din lagărul de concentrare, salvgardând nevinovăția sa şi împiedicând ca răutatea umană să-i fure viitorul. Dar nu sunt numai istorii inventate! Este ceea ce vedem în viaţa atâtor sfinţi, care au fost martori de speranţă chiar şi în mijlocul celor mai crunte răutăți umane. Să ne gândim la sfântul Maximilian Maria Kolbe, la sfânta Iosefina Bakhita, sau la fericiții soți Józef şi Wiktoria Ulma cu cei şapte copii ai lor.

Posibilitatea de a aprinde o speranţă în inima oamenilor, pornind de la mărturia creştină, a fost evidențiată în mod magistral de sfântul Paul al VI-lea, când ne-a amintit: „Un creştin sau un grup de creştini, în sânul comunităţii de oameni în care trăiesc, […] iradiază în manieră foarte simplă şi spontană credinţa în unele valori care sunt dincolo de valorile obișnuite, şi speranţa în ceva care nu se vede şi care nu s-ar îndrăzni să se imagineze” (Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 21).

„Mica” speranţă

Poetul francez Charles Péguy, la începutul poemului său despre speranţă, vorbește despre cele trei virtuți teologale – credinţa, speranţa şi iubirea – ca despre trei surori care merg împreună:

„Mica speranţă înaintează între cele două surori ale sale mari şi nici măcar nu se observă. […]

Ea, cea micuță, este cea care trage totul.

Deoarece Credinţa nu vede ceea ce este.

Şi ea vede ceea ce va fi.

Iubirea nu iubește ceea ce este.

Şi ea, ea iubește ceea ce va fi.

[…]

Ea este cea care le face să meargă pe celelalte două.

Şi care le trage.

Şi care îi face să meargă pe toţi”

(Il portico del mistero della seconda virtù [Porticul misterului celei de-a doua virtuți], Milano 1978, 17-19).

Sunt convins şi eu de acest caracter umil, „minor”, şi totuşi fundamental al speranţei. Încercați să vă gândiți: cum am putea trăi fără speranţă? Cum ar fi zilele noastre? Speranţa este sarea cotidianităţii.

Speranţa, lumină care strălucește în noapte

În tradiția creştină a Triduum-ului pascal, Sâmbăta Sfântă este ziua speranţei. Între Vinerea Sfântă şi Duminica de Paşte, este ca un pământ la mijloc între disperarea discipolilor şi bucuria lor pascală. Este locul în care se naște speranţa. Biserica, în acea zi, comemorează în tăcere coborârea lui Cristos în iad. Putem să-l vedem reprezentat în formă pictată în multe icoane. Ni-l arată pe Cristos strălucitor de lumină care coboară în întunericul cel mai profund şi îl străbate. Aşa este: Dumnezeu nu se limitează să privească zonele noastre de moarte cu compasiune sau să ne cheme de departe, ci intră în experiențele noastre de iad ca lumină care strălucește în întuneric şi îl învinge (cf. In 1,5). Exprimă bine asta o poezie în limba sudafricană Xhosa: „Chiar dacă speranțele s-au terminat, cu această poezie trezesc speranţa. Speranţa mea se trezește pentru că sper în Domnul. Sper că ne vom uni! Rămâneți tari în speranţă, pentru că este aproape rezultatul bun”.

Dacă ne gândim bine, aceasta a fost speranţa Fecioarei Maria, care a rămas tare sub crucea lui Isus, fiind sigură că „rezultatul bun” era aproape. Maria este femeia speranţei, Maica speranţei. Pe Calvar, „sperând împotriva oricărei speranțe” (Rom 4,18), n-a lăsat să se stingă în inima sa certitudinea Învierii vestite de Fiul său. Ea este cea care umple tăcerea din Sâmbăta Sfântă cu o așteptare iubitoare plină de speranţă, insuflând în discipoli certitudinea că Isus avea să învingă moartea şi că răul nu avea să fie ultimul cuvânt.

Speranţa creştină nu este optimism ușor şi nu este un placebo pentru creduli: este certitudinea, înrădăcinată în iubire şi în credinţă, că Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri şi îşi menține promisiunea sa: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morții, nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine” (Ps 23,4). Speranţa creştină nu este negare a durerii şi a morții, este celebrare a iubirii lui Cristos Înviat care este mereu cu noi, şi atunci când ni se pare că este departe. „Cristos însuși este pentru noi marea lumină de speranţă şi de călăuză în noaptea noastră, pentru că El este «steaua luminoasă a dimineţii»” (Exortaţia apostolică Christus vivit, 33).

A alimenta speranţa

Când scânteia speranţei a fost aprinsă în noi, uneori există riscul ca să fie înăbuşită de preocupările, de fricile şi de pericolele vieţii zilnice. Dar o scânteie are nevoie de aer pentru a continua să strălucească şi să reînvie într-un mare foc de speranţă. Şi adierea dulce a Duhului Sfânt este cea care alimentează speranţa. Noi putem colabora la alimentarea ei în diferite moduri.

Speranţa este alimentată de rugăciune. Rugându-ne, se păzește şi se reînnoieşte speranţa. Rugându-ne, ținem aprinsă scânteia speranţei. „Rugăciunea este prima forță a speranţei. Tu te rogi şi speranţa crește, merge înainte” (Cateheză, 20 mai 2020). A ne ruga este ca şi cum am urca la cote înalte: când suntem la pământ, adesea nu reușim să vedem soarele pentru că cerul este acoperit de nori. Dar dacă urcăm deasupra norilor, lumina şi căldura soarelui ne învăluie; şi în această experienţă regăsim certitudinea că soarele este prezent mereu, chiar şi atunci când totul pare cenușiu.

Dragi tineri, când ceața deasă a fricii, a îndoielii şi a oprimării vă înconjoară şi nu mai reușiți să vedeți soarele, luați-o pe cărarea rugăciunii. Pentru că „dacă nu mă mai ascultă nimeni, Dumnezeu mă mai ascultă” (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 32). Să ne luăm în fiecare zi timp pentru a ne odihni în Dumnezeu în faţa neliniștilor care ne asaltează: „Numai în Dumnezeu îşi află sufletul meu odihna: de la el este speranţa mea” (Ps 62,6).

Speranţa este alimentată de alegerile noastre zilnice. Invitaţia de a ne bucura în speranţă, pe care sfântul Paul o adresează creştinilor din Roma (cf. Rom 12,12), cere alegeri foarte concrete în viaţa de fiecare zi. De aceea vă îndemn să alegeți un stil de viaţă bazat pe speranţă. Dau un exemplu: în social media pare mai ușor să se împărtăşească știri rele decât știri de speranţă. Prin urmare, vă fac o propunere concretă: încercați să împărtășiți în fiecare zi un cuvânt de speranţă. Deveniți semănători de speranţă în viaţa prietenilor voștri şi a tuturor celor care vă înconjoară. De fapt, „speranţa este umilă şi este o virtute care se lucrează – să spunem aşa – în toate zilele […]. În toate zilele este necesar să ne amintim că avem zălogul, care este Duhul, care lucrează în noi cu lucruri mici” (Meditație de dimineață, 29 octombrie 2019).

A aprinde lanterna speranţei

Uneori seara ieșiți cu prietenii voștri şi, dacă este întuneric, luați smartphone-ul şi aprindeţi lanterna pentru a face lumină. În concertele mari, mii dintre voi mișcă aceste lumini moderne în ritmul muzicii, creând o scenă sugestivă. Noaptea, lumina ne face să vedem lucrurile în mod nou, şi chiar şi în întuneric iese în evidență o dimensiune de frumusețe. Aşa este pentru lumina speranţei care este Cristos. De El, de învierea sa, viaţa noastră este iluminată. Cu El vedem totul într-o lumină nouă.

Se spune că atunci când persoanele se adresau sfântului Ioan Paul al II-lea pentru a-i vorbi despre o problemă, prima sa întrebare era: „Cum apare în lumina credinţei?”. Şi o privire iluminată de speranţă face să apară lucrurile într-o lumină diferită. De aceea, vă invit să asumaţi această privire în viaţa voastră zilnică. Animat de speranţa divină, creștinul se simte plin de o bucurie diferită, care vine dinăuntru. Provocările şi dificultățile există şi vor exista mereu, dar dacă suntem înzestrați cu o speranţă „plină de credinţă”, le înfruntăm știind că nu au ultimul cuvânt şi noi înșine devenim o mică lanternă de speranţă pentru ceilalți.

Şi fiecare dintre voi poate să fie asta, în măsura în care credinţa sa devine concretă, aderentă la realitatea şi la istoriile fraților şi surorilor. Să ne gândim la discipolii lui Isus, care într-o zi, pe un munte înalt, l-au văzut strălucind de lumină glorioasă. Dacă ar fi rămas acolo sus, ar fi fost un moment foarte frumos pentru ei, dar ceilalți ar fi rămas excluși. Era necesar ca ei să coboare. Nu trebuie să fugim de lume, ci să iubim timpul nostru, în care Dumnezeu ne-a pus nu fără motiv. Putem fi fericiți numai împărtășind harul primit cu fraţii şi surorile pe care Domnul ni-i dăruiește zi de zi.

Dragi tineri, nu vă fie teamă să împărtășiți cu toţi speranţa şi bucuria lui Cristos Înviat! Scânteia care s-a aprins în voi, păziţi-o, dar în acelaşi timp dăruiți-o: vă veți da seama că ea va crește! Nu putem ține speranţa creştină pentru noi, ca un sentiment frumos, pentru că este destinată tuturor. Fiți aproape îndeosebi de acei prieteni ai voștri care eventual în aparență zâmbesc, dar care înăuntru plâng, săraci în speranţă. Nu vă lăsați contagiați de indiferență şi de individualism: rămâneți deschiși, ca niște canale în care speranţa lui Isus să poată curge şi să se poată răspândi în ambientele în care trăiți.

„Cristos trăieşte. El este speranţa noastră şi cea mai frumoasă tinerețe din această lume!” (Exortaţia apostolică Christus vivit, 1). Aşa vă scriam în urmă cu aproape cinci ani, după Sinodul Tinerilor. Vă invit pe voi toţi, în special pe cei care sunt implicați în pastoraţia tinerilor, să reluaţi în mână Documentul Final din 2018 şi exortaţia apostolică Christus vivit. Timpurile sunt mature pentru a face împreună analiza situației şi a ne strădui cu speranţă pentru a pune în aplicare acel Sinod de neuitat.

Să încredințăm toată viaţa noastră Mariei, Maica Speranţei. Ea ne învaţă să-l purtăm în noi pe Isus, bucuria şi speranţa noastră, şi să-l dăruim celorlalți. Drum bun, dragi tineri! Vă binecuvântez şi vă însoțesc cu rugăciunea. Şi voi rugaţi-vă pentru mine!

Roma, „Sfântul Ioan din Lateran”, 9 noiembrie, Sărbătoarea Dedicării Bazilicii din Lateran

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu