Chemaţi să semănăm speranţa şi să construim pacea

Iubiţi fraţi şi surori!

Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii ne invită, în fiecare an, să luăm în considerare darul prețios al chemării pe care Domnul o adresează fiecăruia dintre noi, poporul său credincios aflat pe cale, pentru ca să putem lua parte la proiectul său de iubire şi să întrupăm frumusețea Evangheliei în diferitele stări de viaţă. A asculta chemarea divină, departe de a fi o obligație impusă din exterior, eventual în numele unui ideal religios, este în schimb cel mai sigur mod pe care-l avem de a alimenta dorința de fericire pe care o purtăm înăuntru: viaţa noastră se realizează şi se împlinește atunci când descoperim cine suntem, care sunt calitățile noastre, în ce ogor putem să le fructificăm, ce drum putem parcurge pentru a deveni semn şi instrument de iubire, de primire, de frumusețe şi de pace, în contextele în care trăim.

Astfel, această Zi este mereu o ocazie frumoasă pentru a aminti cu recunoștință în faţa Domnului angajarea fidelă, zilnică şi adesea ascunsă a celor care au îmbrățișat o chemare care implică toată viaţa lor. Mă gândesc la mamele şi la tații care nu privesc înainte de toate la ei înșiși şi nu urmează curentul unui stil superficial, ci îşi bazează existenţa lor pe îngrijirea relațiilor, cu iubire şi gratuitate, deschizându-se la darul vieţii şi punându-se în slujba copiilor şi a creșterii lor. Mă gândesc la cei care desfășoară cu dăruire şi spirit de colaborare propria muncă; la cei care se angajează, în diferite domenii şi moduri, pentru a construi o lume mai dreaptă, o economie mai solidară, o politică mai egală, o societate mai umană: la toţi bărbații şi femeile de bunăvoință care se dedică pentru binele comun. Mă gândesc la persoanele consacrate, care oferă propria existență Domnului în tăcerea rugăciunii precum şi în acțiunea apostolică, uneori în locuri de frontieră şi fără a cruța energii, ducând înainte cu creativitate carisma lor şi punând-o la dispoziția celor pe care-i întâlnesc. Şi mă gândesc la cei care au primit chemarea la preoția primită prin hirotonire şi se dedică vestirii Evangheliei şi frâng propria viaţă, împreună cu Pâinea euharistică, pentru fraţi, semănând speranţă şi arătând tuturor frumusețea Împărăției lui Dumnezeu.

Tinerilor, în special celor care se simt departe sau nutresc neîncredere faţă de Biserică, aş vrea să le spun: lăsați-vă fascinați de Isus, adresați-i întrebările voastre importante, prin paginile Evangheliei, lăsați-vă neliniștiți de prezența sa care mereu ne pune în criză în mod benefic. El respectă mai mult decât oricine libertatea noastră, nu se impune ci se propune: lăsați-i spațiu şi veți găsi fericirea voastră în urmarea Lui şi, dacă v-o va cere, dăruindu-vă complet Lui.

Un popor aflat pe cale

Polifonia carismelor şi vocațiilor, pe care comunitatea creştină o recunoaște şi o însoţeşte, ne ajută să înţelegem pe deplin identitatea noastră de creştini: ca popor al lui Dumnezeu aflat pe cale pe drumurile lumii, animați de Duhul Sfânt şi inserați ca pietre vii în Trupul lui Cristos, fiecare dintre noi se descoperă membru al unei mari familii, fiu al Tatălui şi frate şi soră a semenilor săi. Nu suntem insule închise în ele însele, ci suntem părţi din întreg. De aceea, Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii poartă imprimat timbrul sinodalităţii: multe sunt carismele şi suntem chemaţi să ne ascultăm reciproc şi să mergem împreună pentru a le descoperi şi pentru a discerne la ce anume ne cheamă Duhul pentru binele tuturor.

Apoi, în momentul istoric prezent, drumul comun ne conduce spre Anul Jubiliar din 2025. Mergem ca pelerini de speranţă spre Anul Sfânt, pentru ca în redescoperirea propriei vocaţii şi punând în relație diferitele daruri ale Duhului, să putem fi în lume purtători şi martori ai visului lui Isus: a forma o singură familie, unită în iubirea lui Dumnezeu şi strânsă în legătura iubirii, a împărtășirii şi a fraternității.

Această Zi este dedicată, îndeosebi, rugăciunii pentru a invoca de la Tatăl darul de vocaţii sfinte pentru edificarea Împărăției sale: „Rugaţi-l deci pe Domnul secerișului să trimită lucrători în secerișul lui!” (Lc 10,2). Şi rugăciunea – o ştim – este făcută mai mult din ascultare decât din cuvinte adresate lui Dumnezeu. Domnul vorbește inimii noastre şi vrea s-o găsească deschisă, sinceră şi generoasă. Cuvântul său s-a făcut trup în Isus Cristos, care ne revelează şi ne comunică toată voința Tatălui. În acest an 2024, dedicat tocmai rugăciunii ca pregătire pentru Jubileu, suntem chemaţi să redescoperim darul inestimabil de a putea dialoga cu Domnul, de la inimă la inimă, devenind astfel pelerini de speranţă, pentru că „rugăciunea este prima forță a speranţei. Tu te rogi şi speranţa crește, merge înainte. Eu aş spune că rugăciunea deschide ușa pentru speranţă. Speranţa există, dar cu rugăciunea mea deschid ușa” (Cateheză, 20 mai 2020).

Pelerini de speranţă şi constructori de pace

Dar ce înseamnă a fi pelerini? Cel care întreprinde un pelerinaj caută înainte de toate să aibă clară destinația, şi o poartă mereu în inimă şi în minte. Însă, în acelaşi timp, pentru a ajunge la acea țintă, trebuie să se concentreze asupra pasului prezent, pe care pentru a-l înfrunta trebuie să fie uşori, să se despoaie de greutățile inutile, să ia cu sine esențialul şi să lupte în fiecare zi pentru ca oboseala, frica, incertitudinea şi întunecimile să nu blocheze drumul întreprins. Astfel, a fi pelerini înseamnă a reporni în fiecare zi, a reîncepe mereu, a regăsi entuziasmul şi forţa de a parcurge diferitele etape ale parcursului care, în pofida trudelor şi dificultăților, deschid mereu în faţa noastră orizonturi noi şi panorame necunoscute.

Sensul pelerinajului creştin este tocmai acesta: suntem puși pe cale pentru descoperirea iubirii lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, pentru a ne descoperi pe noi înșine, printr-o călătorie interioară dar mereu stimulată de multiplicitatea relațiilor. Așadar, pelerini pentru că suntem chemaţi: chemaţi să-l iubim pe Dumnezeu şi să ne iubim unii pe alţii. Astfel, drumul nostru pe acest pământ nu se rezolvă niciodată într-o oboseală fără scop sau într-o rătăcire fără destinație; dimpotrivă, în fiecare zi, răspunzând la chemarea noastră, să încercăm să facem pașii posibili spre o lume nouă, unde să se trăiască în pace, în dreptate şi în iubire. Suntem pelerini de speranţă pentru că tindem spre un viitor mai bun şi ne angajăm să-l construim de-a lungul drumului.

Acesta este, la sfârşit, scopul fiecărei vocaţii: a deveni bărbați şi femei de speranţă. Ca indivizi şi comunitate, în varietatea carismelor şi a slujirilor, toţi suntem chemaţi să „dăm trup şi inimă” speranţei Evangheliei într-o lume marcată de provocări epocale: înaintarea amenințătoare a unui al treilea război mondial pe bucăți; mulțimile de migranţi care fug din ţara lor în căutarea unui viitor mai bun; creșterea constantă a numărului săracilor; pericolul de a compromite în mod ireversibil sănătatea planetei noastre. Şi la toate acestea se adaugă dificultățile pe care le întâlnim zilnic şi care, uneori, riscă să ne arunce în resemnare sau în descurajare.

Așadar, în acest timp al nostru este decisiv pentru noi creştinii să cultivăm o privire plină de speranţă, pentru a putea lucra cu rod, răspunzând la vocația care ne-a fost încredinţată, în slujba Împărăției lui Dumnezeu, Împărăția iubirii, a dreptății şi a păcii. Această speranţă – ne asigură sfântul Paul – „nu dezamăgește” (Rom 5,5), pentru că este vorba de promisiunea pe care Domnul Isus ne-a făcut-o să rămână mereu cu noi şi să ne implice în opera de răscumpărare pe care El vrea s-o împlinească în inima fiecărei persoane şi în „inima” creației. Această speranţă îşi află centrul său propulsor în Învierea lui Cristos, care „conține o forță de viaţă care a pătruns lumea. Acolo unde părea că totul este mort, din fiecare parte tot apar vlăstare ale învierii. Este o forță fără egal. Este adevărat că de multe ori pare că Dumnezeu nu există: vedem nedreptăți, răutăți, indiferenţe şi cruzimi care nu diminuează. Însă este la fel de sigur că în mijlocul întunericului începe mereu să îmbobocească ceva nou, care mai devreme sau mai târziu produce un rod” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 276). Tot apostolul Paul afirmă că „în speranţă” noi „am fost mântuiţi” (Rom 8,24). Răscumpărarea realizată la Paşte dăruiește speranţă, o speranţă sigură, credibilă, cu care putem înfrunta provocările prezentului.

Așadar, a fi pelerini de speranţă şi constructori de pace înseamnă a întemeia propria existență pe stânca învierii lui Cristos, știind că fiecare angajare a noastră, în vocația pe care am îmbrățișat-o şi pe care o duce înainte, nu cade în gol. În pofida falimentelor şi a capitulărilor, binele pe care-l semănăm crește în mod tăcut şi nimic nu ne poate despărți de ținta ultimă: întâlnirea cu Cristos şi bucuria de a trăi în fraternitate între noi pentru veșnicie. Această chemare finală trebuie s-o anticipăm în fiecare zi: relația de iubire cu Dumnezeu şi cu fraţii şi surorile începe încă de acum să realizeze visul lui Dumnezeu, visul unității, al păcii şi al fraternității. Niciunul să nu se simtă exclus de la această chemare! Fiecare dintre noi, în locul său mic, în starea sa de viaţă poate să fie, cu ajutorul Duhului Sfânt, semănător de speranţă şi de pace.

Curajul de a intra în joc

Pentru toate acestea spun, încă o dată, ca în timpul Zilei Mondiale a Tineretului la Lisabona: „Rise up! – Ridicați-vă!”. Să ne trezim din somn, să ieşim din indiferență, să deschidem gratiile închisorii în care uneori ne-am închis, pentru ca fiecare dintre noi să poată descoperi propria vocație în Biserică şi în lume şi să devină pelerin de speranţă şi artizan de pace! Să ne pasionăm de viaţă şi să ne angajăm în îngrijirea iubitoare a celor care sunt lângă noi şi de ambientul în care locuim. Vă repet asta: să aveți curajul de a intra în joc! Don Oreste Benzi, un neobosit apostol al carității mereu de partea celor din urmă şi a celor lipsiți de apărare, repeta că nimeni nu este aşa de sărac încât să nu aibă ceva de dat şi nimeni nu este aşa de bogat încât să nu aibă nevoie să primească ceva.

Așadar, să ne ridicăm şi să pornim la drum ca pelerini de speranţă, pentru ca, aşa cum a făcut Maria cu sfânta Elisabeta, şi noi să putem duce vești de bucurie, să generăm viaţă nouă şi să fim artizani de fraternitate şi de pace.

Roma, la „Sfântul Ioan din Lateran”, 21 aprilie 2024, Duminica a IV-a a Paştelui 

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu