Mi-a făcut multă plăcere să aflu că Academia Pontificală de Științe Sociale a ales să celebreze a 750-a aniversare a morții sfântului Toma de Aquino sponsorizând un Laborator despre tema: „Ontologia socială şi dreptul natural al Sfântului Toma de Aquino în perspectivă. Aprofundări pentru şi de la științele sociale”. Exprim recunoștința mea tuturor participanților la această întâlnire importantă şi în rugăciune ofer auspiciile mele pentru rodnicia discuţiilor voastre.
Cu siguranță sfântul Toma nu a cultivat științele sociale aşa cum le înţelegem noi astăzi. Totuşi, studiul său riguros al implicațiilor filozofice şi teologice ale faptului biblic vă omul este creat: „după chipul lui Dumnezeu” (Gen 1,27), care a avut exprimare în diferitele sale scrieri, se poate spune că a contribuit la pregătirea drumului pentru dezvoltarea acestor științe moderne. Opera lui Toma demonstrează fie angajarea sa de a înţelege Cuvântul lui Dumnezeu revelat în toate dimensiunile sale, fie, în acelaşi timp, deschiderea sa însemnată faţă de orice adevăr accesibil rațiunii umane. Doctorul Angelic era profund convins că, din moment ce Dumnezeu este adevărul şi lumina care iluminează orice înțelegere, nu poate exista nicio contradicție de fond între adevărul revelat şi cel descoperit prin rațiune. Era centrală pentru înțelegerea raportului între credinţă şi rațiune convingerea sa despre puterea darului divin al harului de a însănătoşi natura umană slăbită de păcat şi de a înălța mintea prin participarea la cunoașterea şi la iubirea lui Dumnezeu, şi prin urmare de a ne abilita să înţelegem şi să orânduim în mod corect viețile noastre ca indivizi şi ca societate.
Științele sociale contemporane se apropie de tematicile despre om şi de urmărirea dezvoltării umane printr-o serie de abordări şi metode care ar trebui să fie întemeiate în realitatea şi demnitatea indispensabilă a persoanei umane. Toma de Aquino a fost în măsură să se inspire dintr-o bogată moștenire filozofică pe care a interpretat-o prin lentilele Evangheliei, cu scopul de a afirma că persoana, ca „una cea mai nobilă care se află în tot universul” (ST I, q. 29, a. 3), este pilastrul ordinii sociale. Creați după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu Unul Întreit, indivizii sunt destinați, prin relaţii personale şi interpersonale, să trăiască, să crească şi să se dezvolte în comunitate. Pentru acest motiv, „este natural ca fiinţele umane să trăiască în societate cu mulţi alţii, pentru a-şi procura, cu munca lor manuală şi fizică, iluminați de lumina inteligenţei lor şi de forţa voinţei lor, bunurile materiale şi spirituale pentru bunăstarea şi buna lor vieţuire, pentru fericirea lor” (De regno, B. I. c. 1).
Inspirându-se din principii stabilite deja de Aristotel, Toma susținea astfel că bunurile spirituale preced pe cele materiale şi că binele comun al societății precede pe cel al indivizilor, deoarece omul este prin natură un „animal politic”. Legătura sa cu operele etice şi politice ale marilor gânditori clasici apare evident din comentatorii săi şi se reflectă în special în problemele pe care le dedică dreptății, îndeosebi în celebrul său Tratat despre Drept (ST I-II, q. 90-108). În timp ce este neîndoielnică influența sa în a da formă gândirii morale şi juridice moderne, o recuperare a perspectivei filozofice şi teologice care a dat formă operei sale poate fi destul de promițătoare pentru reflecția noastră disciplinată asupra problemelor sociale urgente din timpul nostru.
Toma de Aquino susține demnitatea şi unitatea intrinsecă a persoanei umane, care aparține atât lumii fizice în virtutea trupului cât şi celei spirituale în virtutea sufletului rațional: o creatură capabilă să distingă între adevărat şi fals pe baza principiului non-contradicţiei, dar şi de a discerne binele de rău. Această capacitate înnăscută de a discerne şi de a orândui sau a dispune acte pentru scopul lor ultim prin iubire, numită tradițional „lege naturală”, cum declară Catehismul Bisericii Catolice, citându-l pe Toma: „nu e nimic altceva decât lumina inteligenţei puse în noi de Dumnezeu; prin ea cunoaștem ce trebuie şi ce trebuie să evităm. Această lumină sau această lege Dumnezeu a dăruit-o creației” (Catehismul Bisericii Catolice, 1955).
Astăzi este esenţial a recupera o considerare a acestei „înclinații naturale de a cunoaște adevărul despre Dumnezeu şi de a trăi în societate” (ST I-II, q. 92, a. 2) cu scopul de a modela gândirea socială şi politicile în modalități care să promoveze, şi nu să împiedice, dezvoltarea umană autentică a fiecăruia şi a popoarelor. Pentru acest motiv, predecesorul meu şi eu am reafirmat constant importanţa legii naturale în discuțiile referitoare la provocările etice şi politice din timpul nostru. Cu cuvintele lui Benedict al XVI-lea, „o astfel de lege morală universală este fundament puternic al oricărui dialog cultural, religios şi politic şi permite pluralismului multiform al diferitelor culturi să nu se rupă de căutarea comună a adevărului, a binelui şi a lui Dumnezeu” (Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 59).
Încrederea lui Toma într-o lege naturală scrisă în inima omului poate oferi astfel idei proaspete şi valabile lumii noastre globalizate, dominată de pozitivismul juridic şi de cazuistică, deşi continuă să caute fundamente solide pentru o ordine socială dreaptă şi umană. De fapt, urmându-l pe Aristotel, Toma era foarte conștient de complexitatea pe care o comportă aplicarea legii la acțiunile concrete, şi de aceea vorbește cu emfază despre importanţa virtuții lui epikeia. Cu cuvintele sale: „actele umane, care sunt obiect al legii, constau în fapte contingente şi singulare, care pot varia în infinite moduri […]. Dar în anumite cazuri a respecta aceste legi ar fi împotriva dreptății şi împotriva binelui comun, care este scopul legii”. Prin urmare: „este în schimb un bine a urmări ceea ce cere simțul dreptății şi binele comun, neglijând litera legii” (ST II-II, q. 120, a. 1).
Dacă Doctorul Angelic îşi întemeiază propria înțelegere a demnității omului şi exigențele unei „ontologii sociale” în natura umană, așadar în ordinea creației, ca gânditor creştin el, în mod necesar, adaugă şi că natura noastră umană, rănită de păcat, este vindecată şi ridicată de har, rod al răscumpărării realizate de Cristos. La începutul marii sale cristologii, a treia parte din Summa Theologiae, Toma afirmă, în continuitate cu învățătura Scripturilor şi a Părinţilor Bisericii, că Întruparea Fiului lui Dumnezeu revelează demnitatea supremă a naturii umane. Această convingere a fost reafirmată elocvent în timpul nostru de învățătura Conciliului al II-lea din Vatican, că anume: „Cristos este noul Adam, tocmai revelând misterul Tatălui şi al iubirii sale dezvăluie pe deplin şi pe om lui însuși şi îi manifestă vocația sa preaînaltă” (Constituția pastorală Gaudium et spes, 22). Plinătatea de har prezentă în umanitatea Răscumpărătorului este comunicată după aceea membrelor Trupului său, Biserica, la care omenirea este chemată. Drept Cap al acelui Trup. Cristos împarte harul său în diferite moduri fiecărui membru, în funcţie de unicele sale daruri şi vocaţii.
Intuiţia lui Toma cu privire la această revărsare de har răscumpărător şi varietatea modurilor în care este comunicat acest har pentru edificarea Trupului are implicații bogate pentru înțelegerea dinamicilor unei ordini sociale solide întemeiate pe reconciliere, pe solidaritate, pe dreptate şi pe îngrijirea reciprocă. În acest sens, Benedict al XVI-lea putea afirma că, tocmai ca obiect al iubirii lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia devin la rândul lor subiecți de caritate, chemaţi să reflecteze această caritate şi să țese rețele de caritate (cf. Caritas in veritate, 5) în slujba dreptății şi a binelui comun.
Această dinamică mai mare de caritate primită şi dăruită a dat viaţă Doctrinei Sociale a Bisericii (cf. ibid.), care încearcă să exploreze cum binefacerile sociale ale Răscumpărării pot deveni vizibile în viaţa bărbaților şi femeilor, ca fiinţe sociale a căror individualitate este cufundată în mod incontestabil într-o istorie, cultură şi tradiție mai mare. Aici, afirmă Toma, vedem inima vieţii creştine ca act de cult sacerdotal menit pentru glorificarea lui Dumnezeu şi pentru sfințirea lumii. În această perspectivă, Doctorul Angelic susține cu hotărâre prioritatea faptelor de milostivire. Cu cuvintele sale: „Noi nu exercităm cultul faţă de Dumnezeu cu jertfe şi cu ofrande exterioare în folosul său, ci în folosul nostru şi al aproapelui: de fapt El nu are nevoie de jertfele noastre, ci vrea ca ele să fie oferite pentru devoțiunea noastră şi în folosul aproapelui. De aceea milostivirea… este o jertfă plăcută Lui, asigurând el mai de îndeaproape binele aproapelui” (ST II-II, q. 30, a. 4 ad 1).
Dragi prieteni, în aceşti ani ai pontificatului meu am încercat să privilegiez gestul spălării picioarelor, urmând exemplul lui Isus, care la Ultima Cină şi-a dat jos mantaua şi a spălat picioarele fiecăruia dintre discipolii săi. Spălarea picioarelor este fără îndoială un simbol elocvent al Fericirilor proclamate de Domnul în Predica de pe Munte şi al exprimării lor concrete în fapte de milostivire. Cu acest gest, Domnul a voit să ne lase: „un exemplu, de fapt, pentru ca să faceţi şi voi aşa cum v-am făcut eu vouă” (In 13,15). De fapt, aşa cum învaţă Toma de Aquino, cu o acțiune aşa de extraordinară Cristos: „a arătat toate faptele de milostivire” (In Ioan. XIII). Isus știa că, atunci când este vorba de a inspira inima omului, exemplele sunt mai importante decât un fluviu de cuvinte.
În aceste zile, în timp ce vă apropiați de patrimoniul bogat de gândire religioasă, etică şi socială pe care sfântul Toma de Aquino ni l-a lăsat ca moștenire, am încredere că veți găsi inspirație şi iluminare pentru propriile voastre contribuții la diferitele științe sociale, respectând propriile lor metode şi obiective. Reînnoiesc bunele mele auspicii pentru deciziile voastre şi mă rog pentru ca fiecare dintre voi, în propria muncă şi în propria viaţă, să găsească realizare în angajarea noastră comună de a contribui la un viitor de fraternitate, dreptate şi pace pentru toţi membri familiei noastre umane. Asupra fiecăruia dintre voi şi asupra celor dragi ai voștri invoc din inimă binecuvântări îmbelșugate de la Domnul.
Din Vatican, 7 martie 2024
Franciscus
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu