Astăzi, duminica I din Postul Mare, cu ocazia Jubileului lumii voluntariatului, Eminența Sa cardinalul Michael Czerny, S.I., prefect al Dicasterului pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, a prezidat Sfânta Liturghie în piața „Sfântul Petru”. Publicăm în continuare textul omiliei pregătite de Sfântul Părinte, citită de Eminența Sa cardinalul Michael Czerny, S.I.: 

Isus este condus de Duh în pustiu (Lc 4,1). În fiecare an, drumul nostru din Postul Mare începe urmându-l pe Domnul în acest spațiu, pe care El îl străbate şi îl transformă pentru noi. De fapt, când Isus intră în pustiu, se întâmplă o schimbare decisivă: locul tăcerii devine ambient al ascultării. O ascultare pusă la încercare, pentru că trebuie ales cui să i se dea dreptate între două voci complet contrare. Propunându-ne acest exercițiu, Evanghelia atestă că drumul lui Isus începe cu un act de ascultare: Duhul Sfânt, însăși forţa lui Dumnezeu, îl conduce acolo unde nimic bun nu crește din pământ nici nu plouă din cer. În pustiu, omul experimentează propria lipsă materială şi spirituală, nevoia de pâine şi de cuvânt.

Şi lui Isus, om adevărat, îi este foame (cf. v. 2) şi timp de patruzeci de zile este ispitit de un cuvânt care nu vine deloc de la Duhul Sfânt, ci de la cel rău, de la diavol. Imediat ce am intrat în cele patruzeci de zile din Postul Mare, reflectăm asupra faptului că şi noi suntem ispitiți, dar nu suntem singuri: cu noi este Isus, care ne deschide calea spre pustiu. Fiul lui Dumnezeu făcut om nu se limitează să ne dea un model în lupta împotriva răului. Mult mai mult: ne dăruiește forţa pentru a rezista la asalturile sale şi a persevera pe drum.

Așadar să luăm în considerare trei caracteristici ale ispitirii lui Isus precum şi ale ispitirii noastre: începutul, modul, rezultatul. Confruntând aceste două experiențe, vom găsi sprijin pentru itinerarul nostru de convertire.

Înainte de toate, în începutul său ispitirea lui Isus este voită: Domnul merge în pustiu nu din semeţie, pentru a demonstra cât este de puternic, ci din disponibilitatea sa filială faţă de Duhul Tatălui, conducerii căruia îi corespunde cu promptitudine. În schimb, ispitirea noastră este îndurată: răul precede libertatea noastră, o corupe intim ca o umbră interioară şi o capcană constantă. În timp ce îi cerem lui Dumnezeu să nu ne abandoneze în ispită (cf. Mt 6,13), să ne amintim că El a ascultat deja această rugăciune prin Isus, Cuvântul întrupat pentru a rămâne cu noi, mereu. Domnul este aproape de noi şi se îngrijește de noi mai ales în locul încercării şi al suspiciunii, adică atunci când îşi ridică glasul ispititorul. Acesta este tatăl minciunii (cf. In 8,44), corupt şi corupător, deoarece cunoaște cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l înţelege. Dimpotrivă, îl deformează: ca din timpurile lui Adam, în grădina Edenului (cf. Gen 3,1-5), tot aşa face acum împotriva noului Adam, Isus, în pustiu.

Percepem aici modul singular cu care Cristos este ispitit, adică în relația cu Dumnezeu, Tatăl său. Diavolul este cel care separă, dezbinătorul, în timp ce Isus este cel care îl unește pe Dumnezeu şi om, mediatorul. În perversiunea sa, diavolul vrea să distrugă această legătură, făcând din Isus un privilegiat: „Dacă tu eşti Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să devină pâine” (v. 3). De asemenea: „Dacă tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos” (v. 9) de pe coama templului. În faţa acestor ispitiri Isus, Fiul lui Dumnezeu, decide în ce mod să fie fiu. În Duhul care îl conduce, alegerea sa revelează cum vrea să trăiască propria relație filială cu Tatăl. Iată ce decide Domnul: această legătură unică şi exclusivă cu Dumnezeu, al cărui Fiu Unic Născut este, devine o relație care îi implică pe toţi, fără a exclude pe nimeni. Relația cu Tatăl este darul pe care Isus îl împărtășește în lume pentru mântuirea noastră, nu o comoară geloasă (cf. Fil 2,6) de folosit pentru a obține succes şi a atrage adepți.

Şi noi suntem ispitiți în relația cu Dumnezeu, dar în sens opus. De fapt, diavolul fluieră la urechile noastre că Dumnezeu nu este cu adevărat Tatăl nostru; că în realitate ne-a abandonat. Satana tinde să ne convingă că pentru cei înfometați nu există pâine, cu atât mai puţin din pietre, nici îngerii care ne apără în nenorociri. Dacă chiar e vorba, lumea se află în mâna puterilor rele, care strivesc popoarele cu aroganţa calculelor lor şi cu violenţa războiului. Chiar în timp ce diavolul ar vrea să ne facă să credem că Domnul este departe de noi, ducându-ne la disperare, Dumnezeu vine şi mai aproape de noi, dându-şi viaţa pentru răscumpărarea lumii.

Şi iată al treilea aspect: rezultatul ispitirilor. Isus, Cristos al lui Dumnezeu, învinge răul. El îl respinge pe diavol, care se va întoarce totuşi pentru a-l ispiti „la un anumit timp” (v. 13). Aşa spune Evanghelia, şi ne vom aminti de asta când, pe Golgota, încă o dată vom auzi că Isus este întrebat: „Dacă tu eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce” (Mt 27,40; cf. Lc 23,35). În pustiu ispititorul este înfrânt, însă victoria lui Cristos încă nu este definitivă: va fi definitivă în Paștele său de moarte şi înviere.

În timp ce ne pregătim să celebrăm Misterul central al credinţei, recunoaștem că rezultatul încercării noastre este diferit. În faţa ispitei, noi uneori cădem: toţi suntem păcătoşi. Însă înfrângerea nu este definitivă, pentru că Dumnezeu ne ridică din orice cădere cu iertarea sa, infinit de mare în iubire. Așadar încercarea noastră nu se termină cu un eșec, pentru că în Cristos suntem răscumpărați de rău. Străbătând cu El pustiul, parcurgem o cale unde nu era trasată niciuna: Isus însuși deschide pentru noi acest drum nou, de eliberare şi de răscumpărare. Urmându-l cu credinţă pe Domnul, din vagabonzi devenim pelerini.

Dragi surori şi dragi fraţi, vă invit să începem astfel drumul nostru de Postul Mare. Şi pentru că, de-a lungul drumului, avem nevoie de acea bunăvoință, pe care Duhul Sfânt o susține mereu, sunt bucuros să salut toţi voluntarii care astăzi sunt prezenți la Roma pentru pelerinajul lor jubiliar. Vă mulţumesc mult, preaiubiților, pentru că după exemplul lui Isus voi îl slujiți pe aproapele fără a vă sluji de aproapele. Pe stradă şi printre case, alături de bolnavi, de cei suferinzi, de cei închiși, cu tinerii şi cu bătrânii, dăruirea voastră insuflă speranţă întregii societăți. În pustiurile sărăciei şi singurătății, atâtea gesturi mici de slujire gratuită fac să înflorească vlăstare de umanitate nouă: acea grădină pe care Dumnezeu a visat-o şi continuă s-o viseze pentru noi toţi.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu