Iubiți fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!

Salut cordial pe Eminența Sa Cardinalul Kevin Farrell şi îi mulţumesc pentru cuvintele pe care mi le-a adresat. Şi vă mulţumesc vouă tuturor, pentru că sunteți prezenți în pofida greutăţilor datorate pandemiei – şi uneori şi de „dezamăgirea” pe care probabil acest decret a semănat-o în inima vreunuia! Dar mergem înainte împreună. Salut şi le mulţumesc şi celor care participă în video-conectare, dintre care mulţi n-au putut să călătorească din cauza limitărilor care mai există în multe țări. Eu nu știu cum a reuşit secretarul să se întoarcă din Brazilia! După aceea va trebui să-mi explice.

1. Am dorit astăzi să fiu aici înainte de toate pentru a vă spune mulţumesc! Mulţumesc pentru prezența voastră ca laici, bărbați şi femei, tineri şi bătrâni, angajați să trăiți şi să mărturisiți Evanghelia în realitățile obișnuite ale vieţii, în munca voastră, în atâtea contexte diferite – educative, de angajare socială şi aşa mai departe, pe stradă, în capetele de linie din gări, acolo stăteaţi voi toţi –: acesta este domeniul vast al apostolatului vostru, este evanghelizarea voastră.

Noi trebuie să înţelegem că evanghelizarea este un mandat care vine din Botez; Botezul care ne face împreună preoţi, în preoția lui Cristos: poporul sacerdotal. Şi nu trebuie să aşteptăm ca să vină preotul, preotul ca să evanghelizeze, misionarul… Da, acest lucru îl fac foarte bine, dar cel care are Botezul are misiunea de a evangheliza. Voi aţi trezit asta cu mișcările voastre, şi acest lucru este foarte bun. Mulţumesc!

În lunile trecute, aţi văzut cu ochii voștri şi aţi atins cu mâna suferinţele şi neliniștile atâtor bărbați şi femei, datorate pandemiei, mai ales în țările mai sărace, în care mulţi dintre voi sunteți prezenți. Unul dintre voi îmi vorbea despre asta. Atâta sărăcie, mizerie… Mă gândesc la noi care aici în Vatican ne plângem că mâncarea nu este bine gătită, când există oameni care nu au ce să mănânce. Vă sunt recunoscător pentru că nu v-aţi oprit: nu aţi încetat să duceți solidaritatea voastră, ajutorul vostru, mărturia evanghelică şi în lunile mai dure, când infectările erau foarte multe. În pofida restricțiilor datorate măsurilor preventive necesare, nu v-aţi oprit, dimpotrivă, știu că mulţi dintre voi au înmulțit angajarea lor, adaptându-se la situațiile concrete pe care le aveați şi le aveți în faţa, cu acea creativitate care provine din iubire, pentru că cine se simte iubit de Domnul iubește fără măsură.

Acest „fără măsură” este acela care vine în aceste momente critice. Şi acest „fără măsură” l-am văzut şi în atâtea surori, în atâtea consacrate, în atâția preoţi şi în atâția episcopi. Mă gândesc la un episcop care a ajuns să fie intubat pentru a sta mereu cu oamenii. Acum se recuperează lent. Sunteți voi şi întregul popor al lui Dumnezeu care v-aţi aliniat în asta, şi voi aţi fost acolo. Nimeni dintre voi n-a spus: „Nu, eu nu pot să merg, pentru că fondatorul meu gândeşte în alt mod”. Așadar, fără fondator: aici era Evanghelia care chema şi toţi au mers. Multe mulțumiri! Aţi fost martori ai „acelei (binecuvântate) apartenențe comune de la care nu ne putem sustrage: apartenența ca fraţi” (Meditație în timp de pandemie, 27 martie 2020). Ori suntem fraţi ori suntem dușmani! „Nu, nu. Eu mă detaşez: ori fraţi ori dușmani”. Nu există cale de mijloc.

2. Ca membri ai asociațiilor de credincioşi, ai mișcărilor ecleziale internaționale şi ai altor comunităţi, voi aveți o adevărată misiune eclezială. Cu dăruire încercați să trăiți şi să face să rodească acele carisme pe care Duhul Sfânt, prin intermediul fondatorilor, le-a încredinţat tuturor membrilor realităților voastre agregate, în folosul Bisericii şi al atâtor bărbați şi femei cărora vă dedicați în apostolat. Mă gândesc în special la cei care, aflându-se în periferiile existențiale ale societăților noastre, experimentează în trupul lor abandonarea şi singurătatea, şi suferă datorită multelor necesități materiale şi sărăcii morale şi spirituale. Ne va face bine tuturor să ne amintim în fiecare zi nu numai de sărăciile altuia, ci, înainte de toate, şi de ale noastre.

Este un lucru despre Maica Tereza care îmi vine adesea în minte. Da, ea era călugăriță, dar asta se întâmplă tuturor dacă suntem pe stradă. Când mergi să te rogi şi nu simți nimic. Eu îl numesc aşa, acel „ateism spiritual”, unde totul este întuneric, totul pare să spună: „Am eșuat, aceste nu este drumul, aceasta este o frumoasă iluzie”. Ispita ateismului, când vine în rugăciune. Săraca Maica Tereza a suferit mult pentru că este răzbunarea diavolului datorită faptului că noi mergem acolo, la periferii, unde este Isus, chiar acolo unde s-a născut Isus. Preferăm o Evanghelie sofisticată, o Evanghelie distilată, dar nu este Evanghelie, Evanghelia este asta. Mulţumesc. Va face bine tuturor să se gândească la aceste sărăcii.

Voi sunteți, deşi cu limitele şi păcatele de fiecare zi – mulțumire fie lui Dumnezeu, că suntem păcătoşi şi că Dumnezeu ne dă harul să recunoaștem păcatele noastre precum şi harul de a cere sau de a merge la duhovnic: acesta este un har mare, nu-l pierdeți! –, deşi cu aceste limite, voi sunteți un semn clar al vitalității Bisericii: reprezentați o forță misionară şi o prezență de profeție care ne face să sperăm bine pentru viitor. Şi voi, împreună cu păstorii şi cu toţi ceilalți credincioşi laici, aveți responsabilitatea de a construi viitorul sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. Dar amintiţi-vă mereu că a construi viitorul nu înseamnă a ieşi din prezentul pe care-l trăim! Dimpotrivă, viitorul trebuie pregătit aici şi acum, „în bucătărie”, învățând să ascultăm şi să discernem timpul prezent cu onestitate şi curaj şi cu disponibilitatea la o întâlnire constantă cu Domnul, la o convertire personală constantă. Altminteri se riscă să se trăiască într-o „lume paralelă”, distilată, departe de provocările reale ale societății, ale culturii şi ale tuturor acelor persoane care trăiesc alături de voi şi care aşteaptă mărturia voastră creştină. De fapt, a aparține la o asociație, la o mișcare sau o comunitate, mai ales dacă fac referință la o carismă, nu trebuie să ne închidem într-un „butoi de fier”, să ne simţim în siguranță, ca şi cum n-ar fi nevoie de niciun răspuns la provocări şi la schimbări. Noi toţi creştinii suntem mereu pe cale, mereu în convertire, mereu în discernământ.

De atâtea ori găsim aşa-numiții „agenți pastorali”, fie ei episcopi, preoţi, surori, laici angajați [spune „compromişi”]. Acel cuvânt mie nu-mi place: laicul este angajat sau nu este angajat. Laicii activi în vreun lucru. Dar găsim unii care confundă drumul cu o excursie turistică sau confund drumul cu o concentrare asupra lor înșiși mereu, fără a putea merge înainte. Drumul evanghelic nu este o excursie turistică. Este o provocare: fiecare pas este o provocare şi fiecare pas este o chemare a lui Dumnezeu, fiecare pas înseamnă – cum spunem în ţara noastră – „a pune carnea pe grătar”. A merge înainte mereu. Suntem mereu pe cale, mereu în convertire, mereu în discernământ pentru a face voința lui Dumnezeu.

A crede că sunt „noutatea” în Biserică – este o ispită care li se întâmplă de atâtea ori noilor congregații sau noilor mișcări – şi de aceea nu au nevoie de schimbări, poate să devină o siguranță falsă. Şi noutățile duc repede la îmbătrânire! Pentru aceasta şi carisma la care aparținem, trebuie s-o aprofundăm tot mai bine, să reflectăm împreună pentru a o întrupa în noile situaţii pe care le trăim. Pentru a face asta, se cere de la noi mare docilitate, mare umilinţă, pentru a recunoaște limitele noastre şi a accepta să schimbăm moduri de a face şi de a gândi depășite, sau metode de apostolat care nu mai sunt eficace, sau forme de organizare a vieţii interne care s-au dovedit nepotrivite sau chiar dăunătoare. De exemplu, acesta este unul din serviciile pe care ni le dau mereu capitlurile generale. Când nu sunt bune [modurile şi metodele] trebuie să le revizuieşti în adunare.

Dar acum să aterizăm la așadar, ceea ce voi aţi așteptat.

3. Decretul Asociațiile internaționale de credincioşi, promulgat la 11 iunie anul acesta, este un pas în această direcție. Dar ne pune în închisoare acest Decret? Ne închide libertatea? Nu, acest Decret ne determină să acceptăm vreo schimbare şi să pregătim viitorul pornind de la prezent. La originea acestui Decret nu există o oarecare teorie despre Biserică sau despre asociațiile laicale care se vrea să se aplice sau să se impune. Nu, nu există. Însăși realitatea din ultimele decenii ne-a arătat necesitatea schimbărilor pe care ni le cere Decretul.

Şi vă spun un lucru despre această experienţă din ultimele decenii de după Conciliu. În Congregația pentru Călugări studiază congregațiile călugărești, asociațiile care s-au născut în această perioadă. Este curios, este foarte curios. Multe, multe, cu o noutate care este mare, au ajuns în situaţii foarte dure: au ajuns sub vizita apostolică, au ajuns cu păcate urâte, au ajuns investigate… Şi ei fac un studiu. Nu știu dacă se poate publica asta, dar voi cunoașteți mai bine decât mine prin bârfa clericală care sunt aceste situaţii. Sunt multe şi nu numai acestea mari pe care noi le cunoaștem şi care sunt scandaloase – lucrurile pe care le-au făcut pentru a se simți o Biserica aparte, păreau răscumpărătorii! – dar şi cele mici. De exemplu, în ţara mea, trei dintre acestea deja au fost desfiinţate şi toate pentru că au ajuns în lucrurile cele mai murdare. Erau mântuirea, nu-i aşa? Păreau… Mereu cu acel fir [roșu] al rigidității disciplinare. Acest lucru este important. Şi asta m-a făcut… Această realitate din ultimele decenii ne-a arătat o serie de schimbări pentru a ajuta, schimbări pe care ni le cere Decretul.

Așadar, astăzi, tocmai pornind de la acest Decret vă opriți asupra unei teme importante nu numai pentru fiecare dintre voi, ci pentru toată Biserica: „Responsabilitatea de conducere în agregările laicale. O slujire eclezială”. A conduce înseamnă a sluji. Exercitarea conducerii în cadrul asociațiilor şi al mișcărilor este o temă care se află în mod deosebit la inima mea, mai ales luând în considerare – ceea ce am spus înainte – cazurile de abuz de diferită natură care s-au petrecut şi în aceste realităţi şi care mereu îşi au rădăcina în abuzul de putere. Aceasta este originea: abuzul de putere. Adesea Sfântul Scaun, în aceşti ani, a trebuit să intervină, demarând procese de vindecare care nu sunt ușoare. Şi mă gândesc nu numai la aceste situaţii atât de urâte, care fac zgomot; ci şi la bolile care vin din slăbirea carismei întemeietoare, care devine lâncedă şi pierde capacitatea de atracție.

4. Funcţiile de conducere care vă sunt încredințate în agregările laicale la care aparțineți, nu sunt altceva decât o chemare la slujire. Dar ce înseamnă pentru un creştin a sluji? În câteva ocazii am avut oportunitatea de a indica două obstacole pe care un creştin le poate întâlni pe drumul său şi care-l împiedică să devină un adevărat slujitor al lui Dumnezeu şi al celorlalți (cf. Meditație de dimineață la Sfânta Marta, 8 noiembrie 2016).

5. Primul este „voința de putere”: când această voinţă de putere te face să schimbi natura slujirii conducerii. De câte ori i-am făcut pe alţii să simtă „voința noastră de putere”? Isus ne-a învățat că acela care poruncește trebuie să devină ca acela care slujește (cf. Lc 22,24-26) şi că „dacă unul vrea să fie primul, să fie slujitorul tuturor” (Mc 9,35). Adică Isus răstoarnă valorile mondenității, ale lumii.

Voința noastră de putere se exprimă în atâtea moduri în viaţa Bisericii; de exemplu, atunci când considerăm, în virtutea rolului pe care-l avem, că trebuie să luăm decizii cu privire la toate aspectele vieţii asociației noastre, a diecezei, a parohiei, a congregației. Se delegă altora misiuni şi responsabilități pentru domenii determinate, dar numai teoretic! În practică delegarea pentru alţii este golită de mania de a fi peste tot. Şi această voinţă de putere anulează orice formă de subsidiaritate. Această atitudine este urâtă şi ajunge să golească de forță corpul eclezial. Este un mod rău de „a disciplina”. Şi noi am văzut asta. Atâția – şi mă gândesc la congregațiile pe care le cunosc mai mult – superiori, superiori generali care se eternizează în putere şi fac mii, mii de lucruri pentru a fi realeşi şi realeşi, schimbând chiar şi constituțiile. Şi în spate este o voinţă de putere. Asta nu ajută; acesta este începutul sfârșitului unei asociații, al unei congregații.

Eventual cineva crede că această „voinţă” nu-l priveşte, că acest lucru nu se întâmplă în propria asociație. Să ținem cont că Decretul Asociațiile internaționale de credincioşi nu este adresat numai câtorva din realitățile prezente aici, ci este pentru toate, fără excepție. Pentru toate. Nu există mai buni sau mai puţin buni, perfecți sau nu: toate realitățile ecleziale sunt chemate la convertire, să înțeleagă şi să realizeze spiritul care animă dispozițiile pe care ni le dau în Decret. Îmi vin două imagini cu privire la asta. Două imagini istorice. Sora aceea care era la intrarea în capitlu şi spunea: „Dacă mă votaţi pe mine, eu voi face asta…”. Cumpără puterea. Şi apoi, un caz care mi se pare straniu, ca „spiritul fondatorului a coborât asupra mea”. Pare o profeție a lui Isaia! „Mi l-a dat mie! Eu trebuie să merg înainte singură sau singur pentru că fondatorul mi-a dat mantia sa, ca Ilie lui Elizeu. Şi voi, da, face votările, dar eu sunt comanda”. Şi asta se întâmplă! Nu vorbesc despre fantezii. Asta se întâmplă astăzi în Biserică.

Experienţa de apropiere de realitățile voastre a învățat că este benefic şi necesar să se prevadă o alternare în funcţiile de conducere şi o reprezentativitate a tuturor membrilor în alegerile voastre. Şi în contextul vieţii consacrate sunt institute călugărești care, ţinând mereu aceleaşi persoane în funcţiile de conducere, nu au pregătit viitorul; au permis ca să se insinueze abuzuri şi acum trec prin mari dificultăți. Mă gândesc, voi poate că nu-l cunoașteți, dar are un institut unde conducătorul lor se numea Amabilia. Institutul a ajuns să se numească „urabilia”, pentru că membrii şi-au dat seama că femeia aceea era un „Hitler” cu veşmânt.

6. Apoi există un alt obstacol în calea slujirii creştinii adevărate, şi acesta este foarte subtil: nesinceritatea. Îl întâlnim când vreunul vrea să-l slujească pe Domnul dar slujește şi alte lucruri care nu sunt Domnul (şi în spatele altor lucruri, întotdeauna sunt banii). Este cam a face un joc dublu! În cuvinte spunem că vrem să-l slujim pe Dumnezeu şi pe ceilalți, dar în fapte slujim ego-ul nostru şi ne plecăm în faţa voinţei noastre de a apărea, de a obține recunoașteri, aprecieri… Să nu uităm că adevărata slujire este gratuită şi necondiționată, nu cunoaște nici calcule nici pretenţii. În afară de asta, adevărata slujire uită în mod obișnuit de lucrurile pe care le-a făcut pentru a-i sluji pe ceilalți. se întâmplă, voi toţi aveți experienţa, când vă mulţumesc [şi spuneţi]: „Pentru ce anume?” – „Pentru ceea ce aţi făcut dumneavoastră…” – „Dar ce anume am făcut?”… Şi apoi vine al amintire. Este o slujire, punct.

Şi cădem în capcana nesincerităţii când ne prezentăm altora ca unicii interpreți ai carismei, unicii moștenitori ai asociației sau mișcării noastre – acel caz pe care l-am menționat mai înainte –; sau atunci când, considerându-ne indispensabili, facem totul pentru a ocupa funcţii pe viaţă; sau şi atunci când pretindem să decidem a priori cine trebuie să fie succesorul nostru. Asta se întâmplă? Da, se întâmplă. Şi mai des decât ceea ce credem. Nimeni nu este stăpân al darurilor primite pentru binele Bisericii – suntem administratori –, nimeni nu trebuie să le sufoce, ci să le lase să crească, cu mine sau cu cel care vine după mine. Fiecare, acolo unde este pus de Domnul, este chemat să le facă să crească, să le facă să rodească, încrezător în faptul că Dumnezeu este cel care lucrează totul în toţi (cf. 1Cor 12,6) şi că adevăratul nostru bine rodește în comuniunea eclezială.

7. Dragi prieteni, așadar în desfășurarea rolului de conducere care ne-a fost încredințat să învățăm să fim slujitori autentici ai Domnului şi ai fraților, să învățăm să spunem „suntem servitori inutili” (Lc 17,10). Să ținem cont de această expresie de umilinţă, de docilitate faţă de voința lui Dumnezeu care face atâta bine Bisericii şi aminteşte de atitudinea corectă pentru a lucra în ea: slujirea umilă, despre care ne-a dat exemplu Isus, spălând picioarele discipolilor (cf. In 13,3-17; Angelus, 6 octombrie 2019).

În documentul Dicasterului se face referință la fondatori. Mi se pare foarte înțelept. Fondatorul nu trebuie schimbat, continuă, înainte. Simplificând un pic, aş spune că, în mișcările ecleziale (precum şi în congregațiile călugărești), trebuie să se distingă între cele care sunt în proces de formare şi cele care au dobândit deja o anumită stabilitate organică şi juridică. Sunt două realităţi diferite. Primele, institutele, au şi fondatorul sau fondatoarea în viaţă.

Deşi toate institutele – fie ele călugărești sau mișcări laicale – au datoria de a verifica, în adunări sau în capitluri, starea carismei întemeietoare şi de a face schimbările necesare în propriile legislații (care vor fi aprobate după aceea de respectivul Dicaster); în schimb în institutele în formare – şi eu spun în formare în sens mai larg: institutele care au fondatorul în viaţă, şi pentru aceasta se vorbește de fondatorul pe viaţă în Decret – care sunt în fază de întemeiere, această verificare a carismei este mai continuă, ca să spunem aşa. De aceea, în document se vorbește despre o anumită stabilitate a superiorilor în timpul acestei faze. Este important să se facă această distincție pentru a se putea mișca în discernământ cu mai multă libertate.

Suntem membre vii ale Bisericii şi pentru aceasta avem nevoie să ne încredem în Duhul Sfânt, care acţionează în viaţa fiecărei asociații, a fiecărui membru, acţionează în fiecare dintre noi. De aici, încrederea în discernământul carismelor încredințat autorității Bisericii. Fiți conștienți de forţa apostolică şi de darul profetic care vă sunt încredințate astăzi în manieră reînnoită.

Mulţumesc pentru ascultarea voastră. Şi un lucru: când eu am citit schița Decretului, pe care după aceea l-am semnat – prima schiță –, m-am gândit. „Dar acesta este prea rigid! Lipsește viaţă, lipsește…”. Dar, dragilor, limbajul dreptului canonic este aşa! Şi aici este o chestiune de drept, este o chestiune de limbaj. Însă, aşa cum am încercat să fac eu, trebuie să vedem ce înseamnă acest limbaj, dreptul. Pentru aceasta am voit să-l explic bine. Şi să explic şi ispitele care sunt în spate, pe care noi le-am văzut şi care fac atâta rău mișcărilor precum şi institutelor călugărești şi laicale.

Mulţumesc pentru ascultarea voastră şi mulţumesc Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă pentru că a organizat această întâlnire. Vă urez tuturor spor la treabă şi drum bun şi reuniune bună. Spuneţi tot ceea ce vă vine să spuneţi din inimă în asta. Întrebați lucrurile pe care vreţi să le întrebați, clarificaţi situațiile. Aceasta este o întâlnire pentru a face asta, pentru a face Biserică, pentru noi. Şi nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru că am nevoie. Nu este ușor să fii papa, dar Dumnezeu ajută. Dumnezeu ajută mereu.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu