A apărut ieri, marți 28 noiembrie, „Remembering the future. Toward an Eschatological Ontology”, cartea postumă a mitropolitului de Pergam, Ioannis Zizioulas, din patriarhia ecumenică de Constantinopol, decedat la 2 februarie la vârsta de 92 de ani. Publicăm în continuare textul prefeţei la volum scrisă în engleză de Papa Francisc. 

A avea în mâini această carte de Ioannis Zizioulas, mitropolit de Pergam, înseamnă pentru mine a continua să strâng mâinile sale în prietenia care ne-a legat. O carte postumă, care aşa cum evocă titlul, îmi ajunge ca semn care provine dintr-un trecut eliberat în Viitorul lui Dumnezeu.

L-am cunoscut pe Ioannis Zizioulas în 2013 când am primit Delegația Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, venită la Roma pentru sărbătoarea sfinților Petru şi Paul. A fost o întâlnire care mi-a confirmat convingerea a ceea ce ar trebui să mai învățăm de la fraţii şi surorile ortodocși cu privire la colegialitatea episcopală şi la tradiția sinodalităţii.

În schimburile noastre, în timpul întâlnirilor care au urmat, revenea gândirea unei teologii escatologice pe care de mulţi ani o nota în speranţa de a reuși să facă din ea o carte. Când ne rugam şi reflectam asupra unității creştinilor comunica realismul său: numai la sfârşitul timpurilor se va realiza. Dar între timp va trebui să facem tot posibilul, spes contra spem, pentru a continua s-o căutăm împreună. Faptul că se va realiza numai la sfârşit nu trebuia să alimenteze resemnare sau să ne găsească inactivi: trebuia să credem că acel Viitor deja acționa, „cauză a întregii fiinţe”. Un Viitor care vine la istorie şi nu vine din istorie. Nu sfârşitul drumului pur şi simplu, ci o companie a vieţii capabilă s-o „coloreze” cu culorile Învierii şi ale glasului Duhului care ne va „aminti lucrurile noi”. Simţea pericolul că a avea privirea îndreptată spre trecut putea să ne facă prizonieri mai ales ai greșelilor făcute, ai tentativelor eşuate, acumulând balasturi pesimiste, favorizând pătrunderea neîncrederilor. Toţi îndurăm negativitatea înapoierii, şi suferă de asta în mod deosebit căutarea sinceră a unității tuturor creştinilor. Valoarea tradițiilor noastre este de a deschide drumul, şi dacă în schimb îl închid, dacă ne reţin, înseamnă că greșim când le interpretăm, prizonieri ai fricilor noastre, alipiți de siguranțele noastre, cu riscul de a transforma credinţa în ideologie şi de a mumifica adevărul care în Cristos este mereu viaţă şi cale (In 14,6), cărare de pace, pâine de comuniune, izvor de unitate.

Èschaton bate la ușa vieţii noastre zilnice, solicită colaborarea noastră, dezleagă lanțurile, eliberează pasul vieţii bune. Şi, pentru Zizioulas, în inima canonului euharistic Biserica „aminteşte viitorul”, compunând în capitolele acestei cărți o doxologie adusă „Celui care vine”, o teologie pe care a scris-o în genunchi, în așteptare.

Vreau să trezesc aurora (Ps 108). Versetul din Psalm cheamă toate instrumentele şi glasurile omenirii să strige nevoia noastră de Viitorul lui Dumnezeu. Să trezim Aurora în noi, să trezim speranţa. De fapt, „dovada realităților care nu se văd” (Evr 11,1), gestul constitutiv al creștinismului este să dea un semn, tangibil şi zilnic, umil şi dezarmat, al „Celui care este, care era, care vine” (Ap 1,8).

(După L’Osservatore Romano, 29 noiembrie 2023)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu