În următorul număr al revistei „La Civiltà Cattolica”, în apariție sâmbătă 18 februarie, este publicat, sub semnătura directorului, rezumatul celor două conversații ale papei Francisc cu iezuiții din Republica Democrată Congo şi din Sudanul de Sud, întâlniți la 2 şi respectiv la 4 februarie, în timpul călătoriei apostolice în ținutul african. Prezentăm transcrierea integrală a celor două colocvii.

La 2 februarie, în timpul călătoriei sale apostolice în Republica Democrată Congo, papa Francisc a întâlnit 82 de iezuiți activi în ţară, conduși de provinciali, pr. Rigobert Kyungu. Între ei şi iezuitul mons. Donat Bafuidinsoni, episcop de Inongo. Întâlnirea a avut loc la Kinshasa în nunțiatură, la ora 18.30, după întoarcerea de la întâlnirea de rugăciune cu preoţii, diaconii, consacrații, consacratele şi seminariștii la catedrala „Notre Dame du Congo”. După o prezentare a provinciei făcută de pr. Kyungu, a fost lăsat spațiu întrebărilor celor prezenți.

Sfinte Părinte, Societatea lui Isus primeşte misiunea sa de la papa. Care este misiunea pe care dumneavoastră o dați astăzi Societății?

Sunt de acord cu preferințele apostolice universale pe care Societatea le-a elaborat. Ele constau înainte de toate în a indica drumul spre Dumnezeu prin exercițiile spirituale şi discernământ.

A doua este aceea a misiunii de reconciliere şi de dreptate, care trebuie făcută mergând împreună cu săracii, cu cei excluși, cu aceia care sunt răniți în propria demnitate. Şi apoi tinerii: trebuie însoţiţi să creeze viitorul. Apoi colaborarea în îngrijirea casei comune în spiritul lui Laudato si’.

Eu le-am aprobat, iar acum iezuiții trebuie să le întrupeze în fiecare realitate locală specifică în modalitățile mai adaptate şi adecvate, nu în mod teoretic şi abstract. Iată, voi trebuie să le aplicaţi aici în Congo.

Desigur, este clar că aici este puternică tema conflictului, a luptelor dintre facţiuni. Dar să ne deschidem ochii asupra lumii: toată lumea este în război! Siria trăieşte un război de 12 ani, şi apoi Yemenul, Myanmarul cu drama populaţiei rohingya. Şi în America Latină sunt tensiuni şi conflicte. Şi apoi acest război în Ucraina. Toată lumea este în război, să ne amintim bine asta. Dar eu mă întreb: omenirea va avea curajul, forţa sau chiar oportunitatea de a se întoarce înapoi? Se merge înainte, înainte, înainte spre prăpastie. Nu știu: este o întrebare pe care mi-o pun. Îmi pare rău s-o spun, dar sunt un pic pesimist.

Astăzi cu adevărat pare că problema principală este producția de arme. Există încă atâta foame în lume şi noi continuăm să fabricăm armele. Este greu să ne întoarcem înapoi din această catastrofă. Şi să nu vorbim despre armele atomice! Cred încă într-o muncă de convingere. Noi creştinii trebuie să ne rugăm mult: „Doamne, ai milă de noi!”.

În aceste zile mă lovesc relatările violențelor. Mă lovește mai ales cruzimea. Știrile care vin din războaiele care sunt în lume ne vorbesc despre o cruzime destul de greu de gândit. Nu numai că se ucide, ci se face asta cu cruzime. Pentru mine acesta este un lucru nou. Îmi dă de gândit. Şi știrile care vin din Ucraina ne vorbesc despre cruzime. Şi aici în Congo am ascultat asta din mărturiile directe ale victimelor.

Dumneavoastră aveți un raport frumos cu patriarhul Bartolomeu. Cum se pregătește Biserica pentru anul 2025, când va fi a 1.700-a aniversare a primului Conciliul din Niceea?

Mă inspir din întrebarea ta pentru a aminti un mare teolog ortodox mort astăzi, Ioannis Zizioulas, care a fost mitropolit de Pergam. A venit în Vatican pentru a prezenta enciclica mea Laudato si’. Era un expert în escatologie. Odată l-au întrebat când va fi unitatea creştinilor. El a răspuns, cu realism sănătos şi poate şi cu o ironie subtilă: „La sfârşitul timpurilor!”. Să-l amintim în rugăciunile noastre. Da, pregătim o întâlnire pentru anul 2025. Cu patriarhul Bartolomeu vrem să ajungem la un acord pentru data Paștelui, ca chiar în acel an coincide. Vedem dacă aşa putem să ne punem de acord pentru viitor. Şi vrem să celebrăm acest Conciliu ca fraţi. Ne pregătim. Gândiți-vă că Bartolomeu a fost primul patriarh care după atâtea secole a venit la inaugurarea slujirii unui papă!

Ca iezuit cu voturi dumneavoastră aţi făcut vot de a nu căuta roluri de autoritate în Biserică. Ce anume v-a determinat să acceptaţi episcopatul şi apoi cardinalatul şi apoi pontificatul?

Când am făcut acel vot l-am făcut în mod serios. Când mi-au propus să fiu episcop auxiliar de San Miguel, eu nu am acceptat. Apoi mi s-a cerut să fiu episcop într-o zonă din nordul Argentinei, în provincia Corrientes. Nunțiul, pentru a mă încuraja să accept, mi-a spus că acolo erau ruinele trecutului iezuiţilor. Eu am răspuns că nu voiam să fiu gardian al ruinelor, şi am refuzat. Am refuzat aceste două cereri datorită votului făcut. A treia oară a venit nunțiul, dar deja cu autorizația semnată de prepozitul general, pr. Kolvenbach, care fusese de acord cu faptul ca eu să accept. Era ca auxiliar de Buenos Aires. Pentru aceasta am acceptat în spirit de ascultare. Apoi am fost numit arhiepiscop coadiutor al orașului meu şi în 2001 cardinal. În ultimul conclav am venit cu o valijoară mică pentru a mă întoarce imediat în dieceză, dar a trebuit să rămân. Eu cred în singularitatea iezuită cu privire la acest vot şi am făcut posibilul pentru a nu accepta episcopatul.

Sfinte Părinte, bazinul fluviului Congo, al doilea plămân verde al planetei după Amazonia, este amenințat de despădurire, poluare şi exploatare intensivă şi ilegală a resurselor naturale. Dumneavoastră credeți că se va putea face un Sinod despre această regiune ca acela realizat pentru Amazonia?

Sinodul despre Amazonia a fost exemplar. Acolo s-a vorbit despre patru „vise”: social, cultural, ecologic şi eclezial. Se aplică şi la bazinul din Congo: există o asemănare. Echilibrul planetar depinde şi de sănătatea Amazoniei şi de biomul din Congo. Nu va fi un Sinod despre Congo, dar cu siguranță ar fi bine ca acea Conferință Episcopală să se angajeze sinodal la nivel local. Cu aceleaşi criterii, dar pentru a duce înainte un discurs mai legat de realitatea țării.

S-a vorbit despre posibila demisie a dumneavoastră. Într-adevăr dumneavoastră aveți intenția de a lăsa slujirea petrină? Şi generalul Societății? După părerea dumneavoastră, funcţia sa trebuie să rămână pe viaţă?

Uite, este adevărat că eu am scris demisia mea la două luni după alegere şi am înmânat această scrisoare cardinalului Bertone. Nu știu unde se află această scrisoare. Am făcut asta în cazul în care eu voi avem vreo problemă de sănătate care să mă împiedice să exercit slujirea mea şi să nu fiu pe deplin conștient pentru a putea renunța. Însă asta nu înseamnă deloc că papii demisionari trebuie să devină, ca să spunem aşa, o „modă”, un lucru normal. Benedict a avut curajul de a face asta pentru că simţea că nu poate merge înainte din cauza sănătății sale. Eu în acest moment nu am în agendă acest lucru. Eu cred că slujirea papei este ad vitam. Nu văd motivul pentru care nu trebuie să fie aşa. Gândiți-vă că slujirea marilor patriarhi este mereu pe viaţă. Şi tradiția istorică este importantă. Dacă în schimb stăm să ascultăm „bârfa”, eh, atunci ar trebui schimbat papa la fiecare şase luni!

Cu privire la Societatea lui Isus: da, despre aceasta eu sunt „conservator”. Trebuie să fie pe viaţă. Dar, desigur, se pune aceeaşi problemă care se referă la papa. Părintele Kolvenbach şi părintele Nicolás, ultimii doi generali precedenți, au demisionat din motive de sănătate. Mi se pare important şi că un motiv al generalatului pe viaţă în Societate se naște şi pentru a evita calculele electorale, facţiunile, bârfa…

Ce anume vă dă bucuria înculturării congoleze şi în special a ritului congolez? Dumneavoastră aţi celebrat de două ori în Vatican în acest rit. Şi a treia oară a fost aici. Pare că vă place mult. Aş putea să vă pun o întrebare despre imaginea Bisericii ca spital. Cum puteți să ne explicați asta?

Ritul congolez îmi place, pentru că este o operă de artă, o capodoperă liturgică şi poetică. A fost făcut cu simț eclezial şi cu simț estetic. Nu este o adaptare, ci o realitate poetică, creativă, pentru a fi semnificativă şi adecvată la realitatea congoleză. Pentru aceasta da, îmi place şi îmi dă bucurie.

Biserica drept spital de campanie. Pentru mine Biserica are vocația spitalului, a slujirii pentru îngrijire, vindecare şi viaţă. Unul din lucrurile cele mai urâte ale Bisericii este autoritarismul, care este de fapt o oglindă a societății rănite de mondenitate şi de corupţie. Şi vocația Bisericii este la oamenii răniți. Astăzi această imagine este şi mai valabil, luând în considerare scenariul de război pe care-l trăim. Biserica trebuie să fie un spital care merge acolo unde sunt oameni răniți. Biserica nu este o multinațională a spiritualității. Priviți sfinții! A îngriji, a avea grijă de rănile pe care lumea le trăieşte! Slujiți-i pe oameni! Cuvântul „a sluji” este foarte ignaţian. „În toate a iubi şi a sluji” este motoul ignaţian. Vreau o Biserică a slujirii.

Dumneavoastră aţi voit episcopi iezuiți. Între noi este un iezuit chemat la episcopat. Ce așteptați de la ei?

Alegerea unui iezuit ca episcop depinde exclusiv de nevoia Bisericii. Eu cred în votul nostru care tinde să evite ca iezuiții să fie episcopi, dar, dacă foloseşte pentru binele Bisericii, atunci acest ultim bine prevalează. Îți spun adevărul: când generalul sau provincialii știu că se gândeşte să fie făcut episcop un iezuit intervin şi știu „să apere” bine Societatea. Însă dacă, după aceea, se decide că este necesar, se face. Alteori – şi mă gândesc la un caz specific –, dacă primul din ternă este un iezuit, dar apoi este un al doilea care oricum poate să meargă bine, atunci se alege al doilea din ternă. Eu cred în vot, dar prevalează nevoile Bisericii.

Care sunt cele mai mari mângâieri ale dumneavoastră şi cele mai mari dezamăgiri ale dumneavoastră?

Cea mai mare mângâiere este atunci când văd oameni simpli care cred. Îmi face bine. Mângâierea mea este sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, păcătos dar credincios. În schimb mă fac să simt dezamăgire elitele, păcătoşi şi necredincioși. Preoţii să fie păstori ai poporului şi nu monsieur l’Abbé, cu atât mai puţin „clerici de stat”.

În unele țări există acorduri între stat şi Biserică. Îmi este teamă că acest lucru dă o mare putere episcopilor. Dumneavoastră ce părere aveți?

Asta se referă adesea la raporturile dintre statul Cetatea Vaticanului şi diferitele țări. Sensul acestor acorduri este de a ajuta Biserica să meargă înainte, şi desigur nu acela de a acoperi o mondenitate ecleziastică. Este nevoie de siguranță pentru învățământ, slujiri, predicarea liberă a Evangheliei. Așadar, obiectivul nu este acela de a tutela interese de alt gen. Acordul trebuie să se refere la slujire, nu la mondenitate.

Întâlnirea s-a încheiat cu o fotografie toţi împreună şi cu înmânarea câtorva daruri Sfântului Părinte, care i-a salut pe toţi cei prezenți, pe fiecare în parte.

***

În timpul călătoriei apostolice în Sudanul de Sud, la 4 februarie, pe la ora 11.15, papa Francisc a avut o întâlnire la Juba cu cei 11 iezuiți care lucrează în ţară şi cu părintele Kizito Kiyimba, superior al provinciei din Africa Orientală, care cuprinde Sudanul, Sudanul de Sud, Etiopia, Uganda, Kenya şi Tanzania. Papa Francisc tocmai se întorsese de la catedrala „Sfânta Tereza”, unde a întâlnit episcopii, preoţii, diaconii, consacrații, consacratele şi seminariștii. Provincialul a prezentat activitățile Societății în ţară şi în provincie, şi apoi fiecare dintre participanți s-a prezentat pe sine însuși. Au urmat întrebările.

Sfinte Părinte, credinţa se mișcă spre sudul lumii. Banii nu. Aveți vreo frică, vreo speranţă?

Dacă unul nu are speranţă, poate închide ușa şi să plece! Totuşi, frica mea se referă la cultura păgână foarte generalizată. Valorile păgâne astăzi contează tot mai mult: bani, reputaţie, putere. Trebuie să fim conștienți de faptul că lumea se mișcă într-o cultură păgână care are proprii idoli şi proprii dumnezei. Banii, puterea şi faima sunt lucruri pe care sfântul Ignațiu în Exerciții spirituale le indică drept păcatele fundamentale. Alegerea sfântului Ignațiu cu privire la sărăcie – până acolo încât să impună un vot special pentru cei care depun voturile – este o alegere împotriva păgânismului, împotriva dumnezeului ban. Astăzi cultura noastră este şi o cultură păgână de război, unde contează câte arme ai. Toate sunt forme de păgânism.

Dar apoi, vă rog, să nu fim aşa de naivi să credem că cultura creştină este cultura unui partid unit, unde toţi grupaţi împreună fac forţa. Dar astfel Biserica devine un partid. Nu! Cultura creştină este, în schimb, capacitatea de a interpreta, a discerne şi a trăi mesajul creştin, pe care păgânismul nostru nu vrea să-l înțeleagă, nu vrea să-l accepte. Am ajuns la punctul încât dacă unul se gândeşte la exigențele vieţii creştine în cultura de astăzi, consideră că ele sunt o formă de extremism. Trebuie să învățăm să mergem înainte într-un context păgân, care de fapt nu este diferit de acela din primele secole.

Care este visul dumneavoastră pentru Africa?

Când lumea se gândeşte la Africa, se gândeşte că, într-un mod sau în altul, ea trebuie exploatată. Este vorba de un mecanism inconștient colectiv: Africa trebuie exploatată. Nu, Africa trebuie să crească. Da, țările din continent au obţinut independenţa, dar de la sol în sus, nu asupra bogățiilor care sunt dedesubt. Cu privire la această temă în noiembrie 2022 am avut o întâlnire cu studenți africani în video-conferință timp de aproape o oră şi jumătate. Am rămas uimit de inteligența acestor tinere şi tineri. Mi-a plăcut mult modul lor de a raționa. Iată, Africa are nevoie de politicieni care să fie astfel de persoane: buni, inteligenți, care să facă să crească țările lor. Politicieni care, mai ales, să nu se lase deviaţi de corupţie. Corupția politică nu lasă spațiu creșterii țării, o distruge. Mie îmi lovește inima. Nu se pot sluji doi stăpâni; în Evanghelie acest lucru este clar. Ori este slujit Dumnezeu ori este slujit banul. Interesant că nu spune diavolul, ci banul. Trebuie formați politicieni onești. Este şi misiunea voastră.

Care este secretul simplității dumneavoastră?

Eu? Simplu? Eu mă simt prea complicat!

Ce călăuză ne puteți oferi pentru situațiile în care o credinţă puternică se ciocnește cu o cultură puternică?

Dar conflictul nu se află pe acelaşi plan! Cultura şi credinţa sunt în dialog şi trebuie să fie aşa. Desigur, se poate întâmpla ca o cultură puternică să nu accepte credinţa. Şi această bază de păgânism nu s-a stins niciodată în istorie. Dar atenţie: o formă de păgânism este şi formalismul exterior de a merge la Liturghie duminica exclusiv pentru că trebuie, adică fără suflet, fără credinţă. Cultura puternică este un avantaj dacă este evanghelizată, dar nu poate fi redusă la o imposibilitate de dialog cu credinţa. În această privință, a fost importantă Conferința Generală a Episcopatului Latinoamerican care s-a ținut la Puebla în 1979. Acolo a fost creată expresia „evanghelizarea culturii şi înculturarea credinţei”. În întâlnirea între cultură şi credinţă, credinţa se înculturează. Pentru aceasta nu poți trăi aici la Juba o credinţă care merge bine în schimb la Paris, de exemplu. Trebuie predicată Evanghelia fiecărei culturi specifice, care are nepotrivirea sa şi bogăția sa.

Sfinte Părinte, dumneavoastră cum vă rugaţi?

Desigur celebrez Liturghia şi recit Breviarul. Rugăciunea liturgică zilnică are densitatea sa personală. Apoi uneori mă rog rozariul, uneori iau Evanghelia şi o meditez. Dar depinde mult de zi. Pentru rugăciunea personală, eu, ca şi toţi, trebuie să găsim cel mai bun mod de a o trăi zi de zi. La Kinshasa, când am întâlnit oamenii victime ale războiului din estul țării, am auzit relatări cutremurătoare despre răniți, mutilaţi, abuzaţi… Au relatat lucruri de nedescris. Este clar că eu după aceea nu puteam desigur să mă rog cu Cântarea cântărilor. Trebuie să ne rugăm cufundați în realitate. Pentru aceasta mi-e frică de predicatorii rugăciunii care fac rugăciuni abstracte, teoretice, care vorbesc, vorbesc, vorbesc, dar cu vorbe goale. Rugăciunea este mereu întrupată.

Când va fi beatificat părintele Arrupe?

Cauza lui merge înainte, pentru că una din etape este deja încheiată. Am vorbit despre asta cu părintele general. Problema cea mai mare se referă la scrierile părintelui Arrupe. A scris mult şi trebuie citit tot. Şi asta încetineşte procesul. Şi mă întorc la rugăciune. Arrupe era un om al rugăciunii, un om care lupta cu Dumnezeu în fiecare zi, şi de acolo se naște apelul său puternic la promovarea dreptății. Vedem asta în „testamentul” său, discursul pe care l-a făcut în Thailanda, înainte de ictus, când a reafirmat importanţa misiunii cu refugiații.

Cum v-aţi simţit când a fost ştearsă călătoria în Sudanul de Sud?

M-am simţit descurajat. Trebuia să fac călătoria în Canada, dar mi s-a spus să amân călătoria în Africa pentru că nu voi fi în măsură s-o susțin din cauza genunchiului. Unii maliţioşi au spus că am preferat să merg în Canada ca să fiu cu bogații, dar nu este aşa. Aceea a fost o călătorie pentru a întâlni aborigenii abuzaţi. Am mers acolo pentru a-i mângâia pe abuzaţi şi pentru a face pacea cu indigenii victime ale sistemului școlar în care a fost implicată şi Biserica. Dar imediat ce a fost posibil am venit. Am dorit mult această călătorie! Însă la Goma – etapă prevăzută anul trecut –, din păcate, n-am putut să merg din cauza războiului şi a riscurilor respective pentru oameni.

Cum a fost receptată Laudato si’ în Africa?

Bine. Amazonia şi Congo au rezerve de oxigen pentru lume. Şi amândouă sunt zone exploatate. Şi Africa este exploatată şi mai mult din cauza mineralelor cu care este bogată. Un discurs despre îngrijirea creației este important pentru ambele țări. Iezuiții la Kinshasa m-au întrebat dacă va fi un Sinod despre Congo, aşa cum a fost pentru Amazonia. Am răspuns că în acel Sinod şi în exortaţia post-sinodală sunt deja elementele şi criteriile utile şi pentru Congo.

Ce așteptați de la iezuiți aici în Sudanul de Sud?

Să fie curajoși, să fie duioşi. Nu uitaţi că Ignațiu era un mare al duioșiei. Voia iezuiţii curajoși cu duioșie. Şi îi voia oameni ai rugăciunii. Curaj, duioșie şi rugăciune sunt suficiente pentru un iezuit.

Aveți un mesaj special pentru iezuiții din Africa de Est?

Să fie aproape de popor şi de Domnul. Atitudinile fundamentale ale Domnului sunt: apropiere, milostivire şi duioșie. Apropierea este clară. Instituţiile fără apropiere şi fără duioșie vor face chiar binele, dar sunt păgâne. Iezuiții trebuie să fie diferiți.

Dumneavoastră vă gândiți la demisie?

Nu, nu mi-a trecut prin minte. Însă am scris o scrisoare şi am dat-o cardinalului Bertone. Conține demisia mea în cazul în care nu aş fi în condițiile de sănătate şi de conștiință pentru a putea renunța. Şi Pius al XII-lea a scris o scrisoare de renunțare în cazul în care Hitler l-ar fi dus în Germania. Astfel l-ar fi capturat pe Eugenio Pacelli şi nu pe papa.

Papa le mulțumește tuturor celor prezenți. Provincialul spune că nu a adus un dar, ci un cântec. „Dar darul sunteți voi înșivă!”, spune papa Francisc. Toţi se ridică şi, luându-se de mână – incluzându-l pe pontif –, înalță împreună acest cântec de rugăciune. Apoi papa Francisc salută un grup de laici care lucrează pentru „Jesuit Refugee Service”. După ce i-a salutat pe toţi, pe fiecare în parte, papa comentează: „Frumos. Este viaţă aici…”.

De Antonio Spadaro

(După L’Osservatore Romano, 16 februarie 2023)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu