Cateheze. Pasiunea pentru evanghelizare: zelul apostolic al credinciosului. 25. Madeleine Delbrêl. Bucuria credinţei printre cei care nu cred. 

Iubiți fraţi şi surori, bună ziua!

Printre atâția martori ai pasiunii pentru vestirea Evangheliei, acei evanghelizatori pasionați, astăzi prezint figura unei femei franceze din secolul al XX-lea, venerabila slujitoare a lui Dumnezeu Madeleine Delbrêl. Născută în 1904 şi decedată în 1964, a fost asistent social, scriitoare şi mistică, şi a trăit peste treizeci de ani în periferia săracă şi muncitoare din Paris. Luminată de întâlnirea cu Domnul, a scris: „Odată ce am cunoscut cuvântul lui Dumnezeu, nu avem dreptul să nu-l primim; odată ce l-am primit, nu avem dreptul de a nu-l lăsa să se întrupeze în noi; odată ce s-a întrupat în noi, nu avem dreptul să-l ținem pentru noi: din acel moment aparținem celor care îl aşteaptă” (La santità della gente comune [Sfințenia oamenilor obișnuiți], Milano 2020, 71). Frumos: este frumos acest lucru pe care l-a scris…

După o adolescență trăită în agnosticism – nu credea în nimic –, la circa douăzeci de ani Madeleine îl întâlnește pe Domnul, impresionată de mărturia câtorva prieteni credincioşi. Atunci începe căutarea lui Dumnezeu, dând glas unei sete profundă pe care o simţea înăuntrul ei, şi ajunge să înțeleagă că acel „gol care striga în ea angoasa sa” era Dumnezeu care o căuta (Abbagliata da Dio. Corrispondenza 1910-1941 [Luminată de Dumnezeu. Corespondența 1910-1941], Milano 2007, 96). Bucuria credinţei o face să matureze o alegere de viaţă dăruită în întregime lui Dumnezeu, în inima Bisericii şi în inima lumii, pur şi simplu împărtășind în fraternitate viaţa „oamenilor de pe străzi”. Poetic se adresa lui Isus astfel: „Pentru a fi cu Tine pe strada Ta, trebuie să mergem, chiar şi atunci când lenea noastră ne imploră să rămânem. Tu ne-ai ales pentru a sta într-un echilibru straniu, un echilibru care se poate stabili şi menține numai în mișcare, numai într-un elan. Cam ca o bicicletă, care nu stă în picioare fără a merge […]. Putem sta drepți numai înaintând, mişcându-ne, într-un elan de caritate”. Este ceea ce ea numește „spiritualitatea bicicletei” (Umorismo nell’Amore. Meditazioni e poesie [Umorism în Iubire. Meditații şi poezii], Milano 2011, 56). Numai în mișcare, în alergare trăim în echilibrul credinţei, care este un dezechilibru, dar nu este aşa: ca bicicleta. Dacă tu te opreşti, nu stă în picioare.

Madeleine avea inima încontinuu în ieșire şi se lasă interpelată de strigătul săracilor. Simţea că Dumnezeul cel Viu din Evanghelie trebuia să ne ardă înăuntru până când nu vom duce numele său la cei care încă nu l-au găsit. În acest spirit, îndreptată spre tresăltările lumii şi spre strigătul săracilor, Madeleine se simte chemată să „trăiască iubirea lui Isus în întregime şi la literă, de la uleiul bunului samaritean până la oţetul de pe Calvar, dăruindu-i astfel iubire pentru iubire […] pentru ca, iubindu-l fără rezerve şi lăsându-ne iubiți până la capăt, cele două porunci ale iubirii să se întrupeze în noi şi să nu fie decât una” (La vocation de la charité, 1, Œuvres complètes XIII, Bruyères-le-Châtel, 138-139).

În sfârşit, Madeleine ne mai învaţă un alt lucru: că evanghelizând suntem evanghelizați: evanghelizând noi suntem evanghelizați. De aceea spunea ea, făcând ecou sfântului Paul: „Vai mie dacă a evangheliza nu mă evanghelizează”. Evanghelizând ne evanghelizăm pe noi înșine. Şi aceasta este o învățătură frumoasă.

Privind la această martoră a Evangheliei, învățăm şi noi că în orice situaţie şi circumstanță personală sau socială din viaţa noastră, Domnul este prezent şi ne cheamă să locuim în timpul nostru, să împărtăşim viaţa celorlalți, să ne amestecăm cu bucuriile şi cu durerile lumii. Îndeosebi, ne învaţă că şi ambientele secularizate ne sunt de ajutor pentru convertire, deoarece contactele cu aceia care nu cred îl provoacă pe cel care crede la o continuă revizuire a modului său de a crede şi la redescoperirea credinţei în esențialitatea sa (cf. Noi delle strade [Noi de pe străzi], Milano 1988, 268 şu).

Fie ca Madeleine Delbrêl să ne învețe să trăim această credinţă „în mișcare”, să spunem aşa, această credinţă rodnică ce face din fiecare act de credinţă un act de caritate în vestirea Evangheliei. Mulţumesc.

________________

APEL

Să ne gândim şi să ne rugăm pentru popoarele care îndură războiul. Să nu uităm de martirizata Ucraina şi să ne gândim la poporul palestinian şi israelian: Domnul să ne ducă la o pace justă. Se suferă mult: suferă copiii, suferă bolnavii, bătrânii şi mor atâția tineri. Războiul mereu este o înfrângere: să nu uităm. Mereu este o înfrângere.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu