Cateheze. Viciile şi virtuţile. 9. Invidia şi vanitatea 

Iubiți fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi examinăm două vicii capitale pe care le găsim în marile liste pe care ni le-a lăsat tradiția spirituală: invidia şi vanitatea.

Pornim de la invidie. Dacă citim Sfânta Scriptură (cf. Gen 4), ea ne apare ca unul din cele mai vechi vicii: ura lui Cain faţă de Abel se dezlănțuie atunci când îşi dă seama că jertfele fratelui sunt plăcute lui Dumnezeu. Cain era întâiul născut al lui Adam şi Eva, îşi luase partea cea mai însemnată din moştenirea paternă; şi totuşi, este suficient ca Abel, fratele mai mic, să reușească într-o mică acțiune, încât Cain se întunecă. Faţa celui invidios este mereu tristă: privirea este coborâtă, pare că investighează încontinuu solul, dar în realitate nu vede nimic, pentru că mintea este învăluită de gânduri pline de răutate. Invidia, dacă nu este controlată, duce la urârea celuilalt. Abel va fi ucis de către Cain, care nu putea suporta fericirea fratelui.

Invidia este un rău investigat nu numai în cadru creştin: ea a atras atenţia filozofilor şi înțelepților din orice cultură. La baza sa există un raport de ură şi iubire: se vrea răul celuilalt, dar în secret se dorește a fi ca şi el. Celălalt este epifania a ceea ce am vrea să fim, şi ceea ce în realitate nu suntem. Norocul său ni se pare o nedreptate: cu siguranță – gândim noi – noi am fi meritat mult mai mult succesele sale sau soarta sa bună!

La rădăcina acestui viciu există o idee falsă despre Dumnezeu: nu se acceptă ca Dumnezeu să aibă „matematica” sa, diferită de a noastră. De exemplu, în parabola lui Isus despre lucrătorii chemaţi de stăpân ca să meargă în vie la diferitele ore ale zilei, cei de la prima oră cred că au dreptul la un salariu mai mare decât cei veniţi ultimii; dar stăpânul le dă tuturor aceeaşi plată şi spune: „Nu-mi este permis oare să fac ce vreau cu ceea ce este al meu? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?” (Mt 20,15). Am vrea să-i impunem lui Dumnezeu logica noastră egoistă, în schimb logica lui Dumnezeu este iubirea. Bunurile pe care El ni le dăruiește sunt făcute pentru a fi împărtășite. Pentru aceasta sfântul Paul îi îndeamnă pe creştini: „Iubiți-vă unii pe alţii cu iubire frăţească, întreceți-vă în a vă stima unii pe alţii” (Rom 12,10). Iată remediul la invidie!

Şi ajungem la al doilea viciu pe care-l examinăm astăzi: vanitatea. Ea merge la braț cu demonul invidiei şi împreună aceste două vicii sunt proprii ale unei persoane care dorește să fie centrul lumii, liberă să exploateze totul şi pe toţi, obiect al oricărei laude şi al oricărei iubiri. Vanitatea este o autostimă umflată şi fără fundamente. Vanitosul posedă un „eu” deranjant: nu are empatie şi nu-şi dă seama că în lume există alte persoane în afară de el. Raporturile sale sunt mereu instrumentale, îndreptate spre oprimarea celuilalt. Persoana sa, activitățile sale, succesele sale trebuie să fie arătate tuturor: este un veșnic cerșetor de atenţie. Şi dacă vreodată calitățile sale nu sunt recunoscute, atunci se supără cu ferocitate. Ceilalți sunt nedrepți, nu înțeleg, nu sunt la înălțime. În scrierile sale Evagriu Ponticul descrie evenimentul amar al unui călugăr lovit de vanitate. Se întâmplă că, după primele succese în viaţa spirituală, se simte deja un realizat, şi atunci se năpustește în lume pentru a primi laudele sale. Dar nu înţelege că este numai la începuturile drumului spiritual şi că este la pândă o ispită care în curând îl va face să cadă.

Pentru a-l vindeca pe vanitos, maeștri spirituali nu sugerează multe remedii. Pentru că în fond răul vanităţii îşi are remediul în el însuși: laudele pe care vanitosul spera să le secere în lume în curând se vor întoarce împotriva lui. Şi câte persoane, înşelate de o falsă imagine despre sine, au căzut după aceea în păcate de care în curând se vor rușina!

Instruirea cea mai frumoasă pentru a învinge vanitatea o putem găsi în mărturia sfântului Paul. Apostolul s-a confruntat mereu cu un defect pe care n-a reuşit niciodată să-l învingă. De trei ori i-a cerut Domnului să-l elibereze de acel chin, dar la sfârşit Isus i-a răspuns: „Îți este suficient harul meu, căci puterea mea se împlinește în slăbiciune”. Din acea zi Paul a fost eliberat. Şi concluzia sa ar trebui să devină şi a noastră: „Așadar, mă voi lăuda cu mai multă bucurie în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos” (2Cor 12,9).

________________

APEL

La 1 martie va fi a 25-a aniversare a intrării în vigoare a Convenției despre interdicția minelor anti-persoană, care continuă să lovească civili nevinovați, îndeosebi copii, chiar şi după mulţi ani de la sfârşitul ostilităților. Exprim apropierea mea de numeroasele victime ale acestor bombe ascunse, care ne amintesc de cruzimea dramatică a războaielor şi prețul pe care populațiile civile sunt constrânse să le îndure. În această privință, mulţumesc tuturor celor care oferă contribuția lor pentru a asista victimele şi a decontamina zonele contaminate. Munca lor este un răspuns concret la chemarea universală de a fi făcători de pace, îngrijindu-ne de fraţii noştri şi de surorile noastre.

***

Iubiți fraţi şi surori, să nu uităm popoarele care suferă din cauza războiului: Ucraina, Palestina, Israel şi atâtea altele. Şi să ne rugăm pentru victimele atacurilor recente împotriva locurilor de cult în Burkina Faso; precum şi pentru populația din Haiti, unde continuă crimele şi sechestrările bandelor înarmate.

Pentru toţi, binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu