Cateheze. Viciile şi virtuţile. 13. Răbdarea

Iubiți fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi audiența era prevăzută în Piață, dar datorită ploii a fost transferată aici înăuntru. Este adevărat că sunteți un pic îngrămădiți, dar măcar nu vom fi uzi! Mulţumesc pentru răbdarea voastră!

Duminica trecută am ascultat relatarea Pătimirii Domnului. La suferinţele pe care le îndură, Isus răspunde cu o virtute care, deşi nu este amintită între cele tradiționale, este atât de importantă: virtutea răbdării. Ea se referă la suportarea a ceea ce se îndură: nu întâmplător răbdarea are aceeaşi rădăcină cu pătimirea. Şi tocmai în Pătimire iese în evidență răbdarea lui Cristos, care cu blândeţe şi mărinimie acceptă să fie arestat, pălmuit şi condamnat pe nedrept; în faţa lui Pilat nu reproșează; suportă insultele, scuipatul şi biciuirea soldaților; poartă povara crucii; iartă pe cel care-l pironeşte pe lemn şi pe cruce nu răspunde la provocări, ci oferă milostivire. Aceasta este răbdarea lui Isus. Toate acestea ne spun că răbdarea lui Isus nu constă într-o rezistență stoică în suferinţă, ci este rodul unei iubiri mai mari.

Apostolul Paul, în aşa-numitul „Imn adus iubirii” (cf. 1Cor 13,4-7), unește strâns iubirea şi răbdarea. De fapt, descriind prima calitate a iubirii, foloseşte un cuvânt care se traduce cu „mărinimoasă”, „răbdătoare”. Iubirea este mărinimoasă, este răbdătoare. Ea exprimă un concept surprinzător, care revine adesea în Biblie: în faţa infidelităţii noastre, Dumnezeu se arată „încet la mânie” (cf. Ex 34,6; cf. Num 14,18): în loc să-şi descarce propriul dezgust faţă de răul şi păcatul omului, se revelează mai mare, gata de fiecare dată să reînceapă de la capăt cu răbdare infinită. Asta pentru Paul este prima trăsătură a iubirii lui Dumnezeu, care în faţa păcatului propune iertarea. Dar nu numai atât: este prima trăsătură a oricărei iubiri mari, care ştie să răspundă la rău cu binele, care nu se închide în furie şi în descurajare, ci perseverează şi relansează. Răbdarea care reîncepe. Așadar, la rădăcina răbdării este iubirea, după cum spune sfântul Augustin: „Unul este cu atât mai puternic să suporte orice rău, cu cânt este mai mare în el iubirea lui Dumnezeu” (De patientia, XVII).

Așadar s-ar putea spune că nu există mărturie mai bună a iubirii lui Isus decât a întâlni un creştin răbdător. Dar să ne gândim şi la câte mame şi tați, muncitori, medici şi asistenţi medicali, bolnavi care în fiecare zi, în ascuns, înfrumusețează lumea cu o răbdare sfântă! Aşa cum afirmă Scriptura, „este mai bun cel încet la mânie decât cel viteaz” (Prov 16,32). Totuşi, trebuie să fim cinstiți: adesea ne lipsește răbdarea. În cotidian suntem nerăbdători, toţi. Avem nevoie de ea ca de „vitamina esențială” pentru a merge înainte, dar ne vine în mod instinctiv să ne pierdem răbdarea şi să răspundem la rău cu rău: este greu să fim calmi, să controlăm instinctul, să reținem răspunsuri urâte, să dezactivăm litigii şi conflicte în familie, la locul de muncă sau în comunitatea creştină. Imediat vine răspunsul, nu suntem capabili să fim răbdători.

Însă să ne amintim că răbdarea nu este numai o necesitate, este o chemare: dacă Cristos este răbdător, creștinul este chemat să fie răbdător. Şi asta cere să mergem împotriva curentului faţă de mentalitatea răspândită astăzi, în care domină graba şi acel „totul imediat”; unde, în loc de a aștepta ca să se matureze situațiile, se storc persoanele, pretinzând ca să se schimbe într-o clipă. Să nu uităm că graba şi nerăbdarea sunt duşmane ale vieţii spirituale. De ce? Dumnezeu este răbdător, Dumnezeu ştie să aștepte. Să ne gândim la relatarea despre tatăl milostiv, care îl aşteaptă pe fiul plecat de acasă: suferă cu răbdare, nerăbdător numai să-l îmbrăţişeze imediat ce îl vede întorcându-se (cf. Lc 15,21); sau să ne gândim la parabola grâului şi neghinei, cu Domnul care nu se grăbeşte să dezrădăcineze răul înainte de vreme, pentru ca nimic să nu se piardă (cf. Mt 13,29-30). Răbdarea ne face să salvăm totul.

Dar, fraților şi surorilor, cum putem să creștem răbdarea? Aşa cum învaţă sfântul Paul, ea fiind un rod al Duhului Sfânt (cf. Gal 5,22), trebuie cerută chiar de la Duhul lui Cristos. El ne dă forţa blândă a răbdării – este o forță blândă răbdarea –, pentru că „aparține virtuții creştine nu numai să facă binele, ci şi să ştie să suporte relele” (Sf. Augustin, Discursuri, 46,13). În special în aceste zile ne va face bine să-l contemplăm pe Cel Răstignit pentru a asimila răbdarea sa. Un exercițiu frumos este şi cel de a duce la El persoanele cele mai deranjeze, cerând harul de a pune în practică faţă de ei acea operă de milostivire ce cât de neașteptată pe atât de cunoscută: a suporta cu răbdare persoanele deranjante. Şi nu este ușor. Să ne gândim dacă noi facem asta: să suportăm cu răbdare persoanele deranjante. Se începe de la a cere să le privim cu compasiune, cu privirea lui Dumnezeu, știind să distingem fețele lor de greșelile lor. Să nu avem obișnuința de a cataloga persoanele cu greșelile pe care le fac. Nu, nu este bun acest gest. Să căutăm persoanele pentru fețele lor, pentru inima lor şi nu pentru greșeli!

În sfârşit, pentru a cultiva răbdarea, virtute care dă respirație vieţii, este bine să lărgim privirea. De exemplu, ne restrângând ogorul lumii la necazurile noastre, aşa cum invită să facem Imitațiunea lui Cristos: „Așadar tu, care aminteşti suferinţele cele mai grave ale celorlalți, pentru a învăța să le suporți pe ale tale, mici”, amintind că „nu există lucru, oricât de mic, cu condiția să fie suportat din iubire faţă de Dumnezeu, care să treacă fără răsplată la Dumnezeu” (III, 19). De asemenea, când ne simţim în muşcătura încercării, aşa cum învaţă Ioel, este bine să ne deschidem cu speranţă la noutatea lui Dumnezeu, având încrederea fermă că El nu lasă dezamăgite așteptările noastre. Răbdarea înseamnă a ști să suportăm relele.

Şi aici astăzi, în această audiență, sunt două persoane, doi tați: unul israelian şi unul arab. Amândoi au pierdut fiicele lor în acest război şi amândoi sunt prieteni. Nu privesc la duşmănia războiului, ci privesc prietenia a doi oameni care se iubesc şi care au trecut prin aceeaşi răstignire. Să ne gândim la această mărturie atât de frumoasă a acestor două persoane care au suferit în fiicele lor războiul din Ţara Sfântă. Iubiți fraţi, mulţumesc pentru mărturia voastră!

***

Fraților şi surorilor, să ne rugăm pentru pace. Fie ca Domnul să ne dea pacea în martirizata Ucraina, care suferă mult sub bombardamente; precum şi în Israel şi Palestina, ca să fie pacea în Ţara Sfântă. Fie ca Domnul să dea pacea tuturor, ca dar al Paștelui său!

Pentru toţi, Binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu