16. Mergi şi fă şi tu la fel (cf. Lc 10,25-37)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi reflectăm asupra parabolei bunului samaritean (cf. Lc 10,25-37). Un învăţător al Legii îl pune la încercare pe Isus cu această întrebare: „Învăţătorule, ce trebuie să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?” (v. 25). Isus îi cere să dea el însuşi răspunsul, şi acela îl dă perfect: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (v. 27). Atunci Isus conclude: „Fă asta şi vei trăi” (v. 28).

Atunci acel om pune o altă întrebare, care devine foarte preţioasă pentru noi: „Cine este aproapele meu?” (v. 29), şi subînţelege: „rudele mele? Conaţionalii mei? Cei din religia mea?…”. Aşadar, vrea o regulă clară care să-i permită să-i clasifice pe ceilalţi în „aproapele” şi „non-aproapele”, în cei care pot să devină aproapele şi în cei care nu pot să devină aproapele.

Şi Isus răspunde cu o parabolă, care pune în scenă un preot, un levit şi un samaritean. Primii doi sunt figuri legate de cultul de la templu; al treilea este un evreu schismatic, considerat ca un străin, păgân şi impur, adică samariteanul. Pe drumul de la Ierusalim la Ierihon preotul şi levitul întâlnesc un om muribund, pe care tâlharii l-au atacat, l-au prădat şi l-au abandonat. Legea Domnului în situaţii asemănătoare prevedea obligaţia de a-l ajuta, însă amândoi au trecut mai departe fără să se oprească. Erau grăbiţi… Preotul, probabil, s-a uitat la ceas şi a spus: „Dar, ajung târziu la Liturghie… Trebuie să celebrez Liturghia”. Şi celălalt a spus: „Dar, nu ştiu dacă Legea îmi permite asta, pentru că este sânge acolo şi eu voi fi impur…”. Merg pe un alt drum şi nu se apropie. Şi aici parabola ne oferă o primă învăţătură: nu este automat ca acela care frecventează casa lui Dumnezeu şi cunoaşte toate rubricile liturgice, tu poţi cunoaşte toată teologia, dar din cunoaştere nu rezultă în mod automat iubirea: iubirea are un alt drum, este nevoie de inteligenţă, dar şi ceva în plus… Preotul şi levitul văd, dar ignoră; privesc, dar nu iau măsuri. Şi totuşi nu există adevărat cult dacă el nu se traduce în slujire faţă de aproapele. Să nu uităm asta niciodată: în faţa suferinţei atâtor oameni epuizaţi de foame, de violenţă şi de nedreptăţi, nu putem rămâne spectatori. A ignora suferinţa omului, ce înseamnă? Înseamnă a-l ignora pe Dumnezeu! Dacă eu nu mă apropii de acel bărbat, de acea femeie, de acel copil, de acel bătrân sau de acea bătrână care suferă, nu mă apropii de Dumnezeu.

Dar să mergem la centrul parabolei: samariteanul, adică tocmai cel dispreţuit, cel pentru care nimeni nu s-ar fi angajat, şi care oricum avea şi el angajările sale şi lucrurile sale de făcut, când l-a văzut pe omul rănit, n-a trecut mai departe precum ceilalţi doi, care erau legaţi de templu, ci „i s-a făcut milă” (v. 33). Aşa spune Evanghelia: „I s-a făcut milă”, adică  inima, viscerele, s-au înduioşat! Iată diferenţa. Ceilalţi doi „au văzut”, însă inimile lor au rămas închise, reci. În schimb inima samariteanului era sintonizată cu însăşi inima lui Dumnezeu. De fapt, „mila” este o caracteristică esenţială a milostivirii lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu îi este milă de noi. Ce înseamnă? Pătimeşte cu noi, suferinţele noastre El le simte. Compătimire înseamnă „a pătimi cu”. Verbul indică faptul că viscerele se mişcă şi freamătă la vederea răului omului. Şi în gesturile şi în acţiunile bunului samaritean recunoaştem acţiunea milostivă a lui Dumnezeu în toată istoria mântuirii. Este aceeaşi compătimire cu care Dumnezeu vine în întâmpinarea fiecăruia dintre noi: El nu ne ignoră, cunoaşte durerile noastre, ştie câtă nevoie avem de ajutor şi de mângâiere. Vine aproape de noi şi nu ne abandonează niciodată. Fiecare dintre noi să-şi pună întrebarea şi să răspundă în inimă: „Eu cred asta? Eu cred că Domnului îi este milă de mine, aşa cum sunt, păcătos, cu atâtea probleme şi atâtea lucruri?”. Să ne gândim la asta şi răspunsul este: „Da!”. Dar fiecare trebuie să privească în inimă dacă are credinţa în această compătimire a lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu cel bun care se apropie, ne priveşte, ne mângâie. Şi dacă noi îl refuzăm, El aşteaptă: este răbdător şi este mereu alături de noi.

Samariteanul se comportă cu adevărată milostivire: pansează rănile acelui om, îl transportă într-un han, se îngrijeşte de el personal şi are grijă de asistenţa sa. Toate acestea ne învaţă că mila, iubirea, nu este un sentiment vag, ci înseamnă a ne îngriji de celălalt până acolo încât să plătim personal. Înseamnă a ne compromite făcând toţi paşii necesari pentru „a ne apropia” de celălalt până la întruchiparea cu el: „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Iată porunca Domnului.

După ce a încheiat parabola, Isus îi întoarce întrebarea învăţătorului Legii şi îl întreabă: „Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” (v. 36). Răspunsul este în sfârşit incontestabil: „Cel care a avut milă de el” (v. 27). La începutul parabolei pentru preot şi pentru levit aproapele era muribundul; la sfârşit aproapele este samariteanul care s-a apropiat. Isus răstoarnă perspectiva: să nu stăm să-i clasificăm pe ceilalţi pentru a vedea cine este aproapele şi cine nu este aproapele. Tu poţi deveni aproapele oricui aflat în nevoie pe care-l întâlneşti, şi vei fi aproapele dacă în inima ta ai compătimire, adică dacă ai acea capacitate de a pătimi cu celălalt.

Această parabolă este un cadou minunat pentru noi toţi, este şi o angajare! Isus repetă fiecăruia dintre noi ceea ce a spus învăţătorului Legii: „Mergi şi fă şi tu la fel” (v. 37). Toţi suntem chemaţi să parcurgem acelaşi drum al bunului samaritean, care este figură a lui Cristos: Isus s-a aplecat asupra noastră, s-a făcut slujitorul nostru şi astfel ne-a mântuit, pentru ca şi noi să ne putem iubi aşa cu ne-a iubit El, în acelaşi mod.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu