Cateheze. Viciile şi virtuţile. 5. Lăcomia 

Iubiți fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm catehezele despre vicii şi virtuți şi astăzi vorbim despre lăcomie, adică despre acea formă de alipire de bani care îl împiedică pe om să fie generos.

Nu este un păcat care interesează numai persoanele care posedă patrimonii imense, ci un viciu transversal, care adesea nu are nimic de-a face cu extrasul de cont curent. Este o boală a inimii, nu a portofelelor.

Analizele pe care părinţii din deșert le-au făcut despre acest rău au scos în evidență cum lăcomia poate pune stăpânire şi pe călugări care, după ce au renunțat la moşteniri enorme, în singurătatea chiliei lor s-au alipit de obiecte de mică valoare: nu le împrumutau, nu le împărtăşeau şi cu atât mai puţin erau dispuși să le dăruiască. O alipire de lucruri mici, care ia libertatea. Acele obiecte deveneau pentru ei un soi de fetiș de care era imposibil să se dezlipească. Un soi de regres la stadiul de copii care strâng în brațe jucăria repetând: „Este a mea! Este a mea!”. În această revendicare se cuibărește un raport bolnav cu realitatea, care poate ajunge în forme de acaparare obsesivă sau de acumulare patologică.

Pentru a vindeca de această boală călugării propuneau o metodă drastică, şi totuşi foarte eficace: meditația despre moarte. Oricâte bucuri ar acumula o persoană în această lume, de un lucru suntem absolut siguri: că în sicriu ele nu vor intra. Bunurile nu le putem lua cu noi! Iată dezvăluită nesăbuinţa acestui viciu. Legătura de posesie pe care o construim cu lucrurile este numai aparentă, pentru că nu noi suntem stăpânii lumii: acest pământ pe care-l iubim, într-adevăr nu este al nostru, şi noi ne mișcăm pe el ca străini şi pelerini (cf. Lev 25,23).

Aceste simple considerații ne fac să intuim nebunia lăcomiei, dar şi motivația sa cea mai ascunsă. Ea este o tentativă de a exorciza frica de moarte: caută siguranțe care în realitate se fărâmiţează chiar în momentul în care le strângem. Vă amintiţi de parabola acelui om nesăbuit, al cărui ogor i-a oferit o recoltă foarte îmbelșugată, şi atunci se desfată în gânduri despre modul în care să lărgească hambarele sale pentru a pune acolo toată recolta. Acel om a calculat tot, a programat viitorul. Însă nu a luat în considerare variabila cea mai sigură a vieţii: moartea. „Nebunule – spune Evanghelia –, chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” (Lc 12,20).

În alte cazuri, hoţii ne fac acest serviciu. Şi în Evanghelii ei au un mare număr de apariţii şi, deşi activitatea lor este cenzurabilă, ea poate deveni un avertisment salutar. Aşa predică Isus în predica de pe munte: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le distrug şi unde hoţii le sapă şi le fură! Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le distrug şi unde hoţii nu le sapă şi nu le fură!” (Mt 6,19-20). Tot în relatările părinţilor din deșert se povestește evenimentul unui hoț care îl surprinde în somn pe călugăr, şi îi fură puţinele bunuri pe care le ținea în chilie. Când s-a trezit, nefiind tulburat de cele întâmplate, călugărul pornește pe urmele hoţului şi, odată ce l-a găsit, în loc să reclame furtul, îi încredinţează puţinele lucruri rămase spunând: „Ai uitat să iei astea!”.

Noi, fraților şi surorilor, putem fi stăpâni ai bunurilor pe care le posedăm, dar adesea se întâmplă contrariul: la sfârşit, ele sunt cele care ne posedă. Unii oameni bogaţi nu mai sunt liberi, nu mai au nici măcar timp de a se odihni, trebuie să se privească în urmă pentru că acumularea de bunuri cere şi păzirea lor. Sunt mereu în agitație pentru că un patrimoniu se construiește cu atâta sudoare, dar poate să dispară într-o clipă. Uită predica evanghelică, aceea care nu susține că bogățiile în ele însele sunt un păcat, ci sunt desigur o responsabilitate. Dumnezeu nu este sărac: este Stăpânul a toate, însă – scrie sfântul Paul – „deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogățiți” (2Cor 8,9).

Este ceea ce lacomul nu înţelege. Putea să fie motiv de binecuvântare pentru mulţi şi în schimb a intrat pe calea fără ieșire a nefericirii. Şi viaţa lacomului este urâtă. Îmi amintesc de cazul unui domn pe care l-am cunoscut în cealaltă dieceză, un om foarte bogat, şi avea mama bolnavă. El era căsătorit. Fraţii făceau cu rândul pentru a avea grijă de mama, iar mama lua un iaurt, dimineața. Acest domn îi dădea jumătate dimineața pentru a-i da cealaltă jumătate după-amiază şi să economisească jumătate de iaurt. Aşa este lăcomia, aşa este alipirea de bunuri. Apoi acest domn a murit, iar comentariile persoanelor care au mers la priveghi era acesta: „Dar, se vede că acest om nu are nimic cu el, a lăsat totul”. Şi apoi, făcând un pic de bârfă, spuneau: „Nu, nu, nu puteau să închidă sicriul pentru că voia să ia totul cu el”. Asta, despre lăcomie, îi face pe alţii să râdă: că la sfârşit trebuie să dăm trupul nostru şi sufletul nostru Domnului şi trebuie să lăsăm totul. Să fim atenți! Şi să fim generoși, generoși cu toţi şi generoși cu aceia care au mai multă nevoie decât noi. Mulţumesc.

________________

APELURI

Sâmbăta viitoare, 27 ianuarie, se celebrează Ziua internațională de comemorare a victimelor holocaustului. Amintirea şi condamnarea acelei oribile exterminări a milioane de persoane ebraice şi de alte credințe, petrecută în prima jumătate a secolului trecut, să ne ajute pe toţi să nu uităm că logicile urii şi violenței nu se pot justifica niciodată, pentru că neagă însăși umanitatea noastră.

***

Însuși războiul este o negare a umanității. Să nu încetăm să ne rugăm pentru pace, pentru ca să înceteze conflictele, pentru ca să se oprească armele şi să se ajute populațiile epuizate. Mă gândesc la Orientul Mijlociu, la Palestina, la Israel, mă gândesc la știrile neliniștitoare care provin din martirizata Ucraina, mai ales datorită bombardamentelor care lovesc locuri frecventate de civili, semănând moarte, distrugere şi suferinţă. Mă rog pentru victime şi pentru cei dragi ai lor, şi îi implor pe toţi, în special pe cei care au responsabilitate politică, să păzească viaţa umană punând capăt războaielor. Să nu uităm: războiul mereu este o înfrângere, mereu. „Înving” – între ghilimele – numai fabricanţii de arme.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu