Cateheze. Viciile şi virtuţile. 12. Prudenţa

Iubiți fraţi şi surori, bună ziua!

Cateheza de astăzi o dedicăm virtuții prudenţei. Ea, împreună cu dreptatea, tăria şi cumpătarea formează virtuțile aşa-numite cardinale, care nu sunt prerogativă exclusivă a creştinilor, ci aparțin patrimoniului înţelepciunii antice, îndeosebi al filozofilor greci. De aceea una din temele cele mai interesante în opera de întâlnire şi de înculturare a fost tocmai aceea a virtuților.

În scrierile medievale, prezentarea virtuților nu este o simplă prezentare de calități pozitive ale sufletului. Reluând autorii clasici în lumina revelației creştine, teologii au imaginat septenarul virtuților – cele trei teologale şi cele patru cardinale – ca un soi de organism viu, unde fiecare virtute are un spațiu armonios de ocupat. Există virtuți esențiale şi virtuți accesorii, ca pilaştri, coloane şi capiteluri. Iată, probabil că nimic ca arhitectura unei catedrale medievale nu poate reda ideea armoniei care există în om şi a tinderii sale continue spre bine.

Așadar, pornim de la prudență. Ea nu este virtutea persoanei temătoare, mereu șovăielnică în privința acțiunii de întreprins. Nu, aceasta este o interpretare greșită. Nu este nici numai circumspecție. A acorda un prima prudenţei înseamnă că acțiunea omului este în mâinile inteligenţei şi libertății sale. Persoana prudentă este creativă: raţionează, evaluează, încearcă să înțeleagă complexitatea realului şi nu se lasă doborâtă de emoţii, de lene, de presiuni, de iluzii.

Într-o lume dominată de apariție, de gândurile superficiale, de banalitatea atât a binelui cât şi a răului, lecția antică a prudenţei merită să fie recuperată.

Sfântul Toma, pe urma lui Aristotel, o numea „recta ratio agibilium”. Este capacitatea de a guverna acțiunile pentru a le îndrepta spre bine; pentru acest motiv ea este supranumită „vizitiul virtuților”. Prudent este cel sau cea care este capabil/ă să aleagă: cât timp rămâne în cărți, viaţa este întotdeauna ușoară, dar în mijlocul vânturilor şi valurilor cotidianului este cu totul altceva, adesea suntem nesiguri şi nu ştim în ce parte să mergem. Cel care este prudent nu alege la întâmplare: înainte de toate ştie ce vrea, apoi cântăreşte situațiile, se lasă sfătuit şi, cu viziune amplă şi libertate interioară, alege pe ce cărare să meargă. Nu este spus că nu se poate greși, în fond rămânem mereu umani; dar cel puţin va evita rătăciri mari. Din păcate, în fiecare ambient există cei care tind să lichideze problemele cu glume superficiale sau să provoace mereu polemici. În schimb prudenţa este calitatea celui care să conducă: ştie că a administra este dificil, că punctele de vedere sunt multe şi trebuie încercat să se armonizeze, că trebuie făcut nu binele cuiva ci al tuturor.

Prudenţa învaţă şi că, după cum se obișnuiește să se spună, „optimul este dușman al binelui”. De fapt, zelul prea mare, în unele situaţii poate provoca dezastre: poate ruina o construcție care ar fi cerut gradualităţi; poate genera conflicte şi neînțelegeri; poate chiar să dezlănțuie violenţa.

Persoana prudentă ştie să păstreze amintirea trecutului, nu pentru că îi este frică de viitor, ci pentru că ştie că tradiția este un patrimoniu de înţelepciune. Viaţa este făcută dintr-o continuă suprapunere de lucruri vechi şi lucruri noi, şi nu face bine să credem mereu că lumea începe de la noi, că problemele trebuie să le înfruntăm pornind de la zero. Şi persoana prudentă este şi prevăzătoare. Odată decisă destinația spre care să se tindă, trebuie procurate toate mijloacele pentru a ajunge la ea.

Atâtea texte din Evanghelie ne ajută să educăm prudenţa. De exemplu: este prudent cel care îşi construiește casa pe stâncă şi este imprudent cel care o construiește pe nisip (cf. Mt 7,24-27). Înțelepte sunt fecioarele care iau cu ele ulei pentru candelele lor şi nechibzuite acelea care nu fac asta (cf. Mt 25,1-13). Viaţa creştină este o unire de simplitate şi de isteţime. Pregătindu-i pe discipolii săi pentru misiune, Isus recomandă: „Iată, eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți, așadar, înțelepți ca şerpii şi simpli ca porumbeii” (Mt 10,16). Ca şi cum ar spune că Dumnezeu nu ne vrea numai sfinţi, ne vrea sfinţi inteligenți, pentru că fără prudență într-o clipă se greșește drumul!

***

Sfântului Iosif recomandăm şi populațiile din martirizata Ucraina şi din Ţara Sfântă – Palestina, Israel –, care suferă mult oroarea războiului. Şi să nu uităm niciodată: războiul este mereu o înfrângere. Nu se poate merge înainte în război. Trebuie să facem toate eforturile pentru a trata, pentru a negocia, pentru a termina războiul. Să ne rugăm pentru asta.

Pentru toţi, Binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu