Cateheze. Viciile şi virtuţile. 8. Apatia 

Iubiți fraţi şi surori, bună ziua!

Printre toate viciile capitale există unul care adesea trece sub tăcere, probabil din cauza numelui său care pentru mulţi este mai puţin comprehensibil: vorbesc despre apatie. Pentru aceasta, în catalogul de vicii, termenul apatie este înlocuit adesea de un altul care are o folosire mai obișnuită: lenea. În realitate, lenea este mai mult un efect decât o cauză. Atunci când o persoană stă inactivă, indolentă, apatică, noi spunem că este leneșă. Dar, aşa cum învaţă înțelepciunea vechilor părinți ai deșertului, adesea rădăcina acestei lene este apatia, care literalmente din greacă înseamnă „lipsă de grijă”.

Este vorba de o ispită foarte periculoasă, cu care nu trebuie glumit. Cel care cade victima ei este ca şi cum ar fi strivit de o dorință de moarte: simte dezgust faţă de toate; raportul cu Dumnezeu îi devine plictisitor; şi chiar actele cele mai sfinte, cele care în trecut i-au încălzit inima, îi apar acum complet inutile. O persoană începe să regrete timpul care se scurge şi tinerețea care este în mod ireparabil în urmă.

Apatia este definită ca „demonul de la amiază”: ne cuprinde în mijlocul zilelor, când oboseala este la apogeul său şi orele care sunt înaintea noastră ne apar monotone, imposibile de trăit. Într-o descriere celebră călugărul Evagriu reprezintă astfel această ispită: „Ochiul celui apatic este încontinuu îndreptat spre ferestre şi în mintea sa fantastică asupra vizitatorilor […]. Când citește, apaticul se plictisește adesea şi este învins de somn cu ușurință, îşi freacă ochii, îşi freacă mâinile şi, retrăgând ochii de la carte, se uită la zid; apoi din nou îndreptându-i spre carte, mai citește un pic […]; în sfârşit, plecându-şi capul, pune dedesubt cartea, adoarme într-un somn ușor, până când foamea nu-l trezește şi îl determină să se ocupe de nevoile sale”; în concluzie, „apaticul nu face cu grijă lucrarea lui Dumnezeu”[1].

Cititorii contemporani întrevăd în aceste descrieri ceva ce aminteşte mult de răul depresiei, atât dintr-un punct de vedere psihologic cât şi filozofic. De fapt, pentru cel care este cuprins de apatie, viaţa pierde din semnificație, rugăciunea este plictisitoare, fiecare bătălie apare lipsită de sens. Dacă şi în tinerețe am nutrit pasiuni, acum ne apar ilogice, vise care nu ne-au făcut fericiți. Astfel ne lăsăm duși şi distragerea, faptul de a nu ne gândi, apar ca singurele căi de ieșire: am vrea să fim dezorientați, să avem mintea complet goală… Înseamnă un pic a muri cu anticipare, şi este urât.

În faţa acestui viciu, care ne dăm seama că este atât de periculos, maeștri de spiritualitate prevăd diferite remedii. Aş vrea să semnalez pe cel care mi se pare cel mai important şi pe care l-aş numi răbdarea credinţei. Deşi sub biciul apatiei dorința omului este de a fi „în altă parte”, de a evada din realitate, în schimb trebuie avut curajul de a rămâne şi de a primi în acel „aici şi acum” al meu, în situația mea aşa cum este, prezența lui Dumnezeu. Călugării spun că pentru ei chilia este cea mai bună maestră de viaţă, pentru că este locul care concret şi zilnic îți vorbește despre istoria ta de iubire cu Domnul. Demonul apatiei vrea să distrugă tocmai această bucurie simplă a lui aici şi acum, această uimire recunoscătoare a realității; vrea să te facă să crezi că totul este zadarnic, că nimic nu are sens, ca nu merită să ne îngrijim de nimic şi de nimeni. În viaţă întâlnim oameni „apatici”, oameni despre care spunem: „Dar acesta este plictisitor!” şi nu ne place să stăm cu el; oameni care au şi o atitudine de plictiseală care contagiază. Iată apatia.

Câți oameni, pradă apatiei, mișcați de o neliniște fără chip, au abandonat în mod nesăbuit calea ce bine pe care au întreprins-o! Cea a apatiei este o bătălie decisivă, pe care trebuie s-o câştigăm cu orice preț. Şi este o bătălie care nu i-a cruțat nici pe sfinţi, pentru că în atâtea jurnale ale lor există unele pagini care destăinuiesc momente teribile, de adevărate nopți ale credinţei, unde totul apărea întuneric. Aceşti sfinţi şi aceste sfinte ne învaţă să străbatem noaptea în răbdare acceptând sărăcia credinţei. Au recomandat, sub oprimarea apatiei, să ținem o măsură de angajare mai mică, să ne fixăm ținte mai la îndemână, dar în acelaşi timp să rezistăm şi să perseverăm sprijinindu-ne pe Isus, care nu abandonează niciodată în ispită.

Credinţa, chinuită de încercarea apatiei, nu pierde din valoare. Dimpotrivă, credinţa adevărată, credinţa foarte umană, este cea care în pofida a toate, în pofida întunericului care o orbește, încă mai crede cu umilinţă. Este acea credinţă care rămâne în inimă, cum rămâne jarul sub cenușă. Mereu rămâne. Şi dacă vreunul dintre noi cade în acest viciu sau într-o ispită de apatie, să încerce să se privească înăuntru şi să păzească jarul credinţei: astfel se merge înainte.

***

Noi toţi am citit, am auzit istoriile primilor martiri ai Bisericii, care au fost atâția. Aici, unde acum se ridică Vaticanul, există un cimitir şi mulţi care au fost executați sunt înmormântaţi aici; săpând, se găsesc mormintele. Dar şi astăzi există atâția martiri în toată lumea: atâția, poate mai mulţi decât la începuturi. Există atâția persecutaţi pentru credinţă. Şi astăzi îmi permit să salut în mod special un „martir viu”, cardinalul Simoni. El, ca preot, ca episcop, a trăit 28 de ani în închisoare, în închisorile din Albania comunistă, persecuția cea mai cruntă. Şi continuă să dea mărturie. Şi asemenea lui, atâția, atâția, atâția. Acum are 95 de ani şi continuă să lucreze pentru Biserică fără a se descuraja. Dragă frate, îți mulţumesc pentru mărturie. Mulţumesc!

Astăzi începe Postul Mare, să ne dispunem să parcurgem acest timp ca ocazie de convertire şi de reînnoire interioară în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, în îngrijirea fraților care au nevoie mai mult. Şi să nu uităm niciodată martirizata Ucraina, Palestina şi Israel care suferă mult. Să ne rugăm pentru aceşti fraţi şi surori care suferă din cauza războiului. Să mergem înainte în procesul de convertire, în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, în îngrijirea fraților care au nevoie şi să mergem înainte în intensificarea rugăciunii, mai ales pentru a cere pacea în lume.

Pentru voi toţi binecuvântarea mea!

Franciscus

[1] Evagriu Ponticul, Cele opt spirite ale răutăţii, 14.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu