Cateheze. Viciile şi virtuţile. 3. Lăcomia 

Iubiți fraţi şi surori, bună ziua!

Pe acest drum al nostru de cateheză pe care-l parcurgem despre vicii şi virtuți, astăzi ne oprim asupra viciului lăcomiei.

Ce ne spune Evanghelia în această privință? Să privim la Isus. Prima sa minune, la nunta din Cana, revelează simpatia sa faţă de bucuriile umane: El se preocupă ca sărbătoarea să se termine bine şi le dăruiește soților o mare cantitate de vin foarte bun. În toată activitatea sa Isus apare ca un profet foarte diferit de Botezătorul: dacă Ioan este amintit pentru asceza sa – mânca ceea ce găsea în deșert –, Isus este în schimb Mesia pe care-l vedem adesea la masă. Comportamentul său provoacă scandal în unii, pentru că nu numai că El este binevoitor faţă de păcătoşi, dar chiar mănâncă împreună cu ei; şi acest gest demonstra voința sa de comuniune şi apropiere cu toţi.

Dar este şi altceva. În timp ce atitudinea lui Isus faţă de preceptele ebraice ne revelează supunerea sa deplină faţă de Lege, El se dovedește însă înţelegător faţă de discipolii săi: când aceştia sunt prinși în greșeală, pentru că fiindu-le foame culeg spice de grâu în zi de sâmbătă, El îi justifică, amintind că şi regele David şi însoțitorii săi, aflându-se în nevoie, au mâncat pâini sacre (cf. Mc 2,23-26). Şi Isus afirmă un principiu nou: invitații la nuntă nu pot să postească atunci când mirele este cu ei; vor posti atunci când mirele va fi luat de la ei. De acum totul este cu referință la Isus. Atunci când El este în mijlocul nostru, nu putem fi în doliu; dar în ceasul pătimirii sale, atunci da, postim (cf. Mc 2,18-20). Isus vrea ca să fim în bucurie în compania sa – El este Mirele Bisericii –; dar vrea şi ca să participăm la suferinţele sale, care sunt şi suferinţele celor mici şi ale celor săraci.

Un alt aspect important. Isus face să dispară distincția între mâncăruri pure şi mâncăruri impure, care era o distincție făcută de legea ebraică. În realitate – învaţă Isus – nu ceea ce intră în om îl contaminează, ci ceea ce iese din inima sa. Şi spunând astfel „declara pure toate alimentele” (Mc 7,19). Pentru aceasta creștinismul nu contemplă mâncăruri impure. Dar atenţia pe care trebuie s-o avem este cea interioară: așadar nu asupra mâncării în sine, ci asupra relației noastre cu ea. Şi despre aceasta Isus spune clar că ceea ce face, să spunem aşa, bunătatea sau răutatea unei mâncări nu este mâncarea în sine ci relația pe care noi o avem cu ea. Şi noi vedem asta atunci când o persoană are o relație neordonată cu mâncarea, privim cum mănâncă, mănâncă în grabă, parcă are voința de a se sătura şi nu se satură niciodată, nu are un raport bun cu mâncarea, este sclav al mâncării.

Acest raport senin pe care Isus l-a stabilit faţă de alimentație ar trebui să fie redescoperit şi valorizat, în special în societățile aşa-numitei bunăstări, unde se manifestă atâtea dezechilibre şi atâtea patologii. Se mănâncă prea mult, sau prea puţin. Adesea se mănâncă în singurătate. Se răspândesc tulburările alimentaţiei: anorexia, bulimia, obezitatea… Şi medicina şi psihologia încearcă să înfrunte relația rea cu mâncarea. O relație rea cu mâncarea produce toate aceste boli.

Este vorba de boli, adesea foarte dureroase, care sunt de cele mai multe ori legate de chinuri ale psihicului şi ale sufletului. Alimentația este manifestarea a ceva interior: predispoziţia la echilibru sau la neînfrânare; capacitatea de a mulţumi sau pretenția arogantă de autonomie; empatia celui care ştie să împărtăşească mâncarea cu nevoiașul, sau egoismul celui care acumulează totul pentru sine. Această întrebare este atât de importantă: spune-mi cum mănânci şi îți voi spune ce suflet ai. În modul de a mânca se revelează interioritatea noastră, obiceiurile noastre, atitudinile noastre psihice.

Părinţii din vechime numeau viciul lăcomiei cu numele de „gastrimargia”, termen care se poate traduce cu „nebunia pântecelui”. Lăcomia este o „nebunie a pântecelui”. Şi există şi acest proverb: că noi trebuie să mâncăm pentru a trăi, nu să trăim pentru a mânca. Lăcomia este un viciu care se altoiește tocmai pe o necesitate vitală a noastră, cum este alimentația. Să fim atenți la asta.

Dacă noi citim asta dintr-un punct de vedere social, lăcomia este probabil viciul cel mai periculos, care ucide planeta. Pentru că păcatul celui care cedează în faţa unei felii de tort, până la urmă nu provoacă daune mari, dar aviditatea cu care ne-am dezlănțuit, de câteva secole încoace, spre bunurile planetei compromit viitorul tuturor. Ne-am năpustit asupra a toate, pentru a deveni stăpâni ai oricărui lucru, în timp ce fiecare lucru a fost încredințat pazei noastre, nu exploatării noastre! Așadar iată marele păcat, furia pântecelui: am abjurat numele de oameni, pentru a asuma un alt nume, „consumatori”. Şi astăzi se spune aşa în viaţa socială: „consumatorii”. Nici nu ne-am dat seama că unii au început să ne numească astfel. Suntem făcuți pentru a fi bărbați şi femei „euharistici”, capabili de mulțumire, discreţi în folosirea pământului, şi în schimb pericolul este să ne transformăm în prădători şi acum ne dăm seama că această formă de „lăcomie” a făcut mult rău lumii. Să-i cerem Domnului ca să ne ajute pe drumul sobrietăţii şi ca diferitele forme de lăcomie să nu pună stăpânire pe viaţa noastră.

________________

Să reînnoim apropierea noastră cu rugăciunea de iubita populaţie ucraineană aşa de încercată şi de cei care suferă oroarea războiului în Palestina şi Israel, precum şi în alte părţi ale lumii. Să ne rugăm, să ne rugăm pentru aceşti oameni care sunt sub război şi să-l rugăm pe Domnul pentru ca să se semene în inima autorităților țărilor sămânța păcii.

Şi pentru toţi Binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu