Avvenire publică prefața semnată de papa Francisc pentru cartea „Magisteriul. Texte şi documente ale Pontificatului” lui Ioan Paul I. Un volum al Fundației vaticane Ioan Paul I editat de LEV şi Editrice San Paolo, care adună, în afară de notele şi reflecțiile sale, omiliile, discursurile, scrisorile, reflecțiile la audiențele generale şi la Angelus rostite sau […]

Avvenire publică prefața semnată de papa Francisc pentru cartea „Magisteriul. Texte şi documente ale Pontificatului” lui Ioan Paul I. Un volum al Fundației vaticane Ioan Paul I editat de LEV şi Editrice San Paolo, care adună, în afară de notele şi reflecțiile sale, omiliile, discursurile, scrisorile, reflecțiile la audiențele generale şi la Angelus rostite sau scrise de papa Luciani în cele 34 de zile de pontificat, de la 26 august 1978 la 28 septembrie 1978.

Ioan Paul I – Albino Luciani a fost episcop de Roma timp de 34 de zile. Cu el, în acele săptămâni rapide de pontificat, Domnul a găsit modul de a ne arăta că singura comoară este credinţa, credinţa simplă a apostolilor, repropusă de Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican. Atestă asta şi paginile acestui volum, care adună în formă precisă şi completă magisteriul său, toate intervențiile scrise şi rostite în cursul pontificatului său. În timpul scurt trăit ca Succesor al lui Petru, papa Ioan Paul I a mărturisit credinţa, speranţa şi caritatea, virtuți dăruite de Dumnezeu, dedicându-le catehezele sale de miercuri. Şi ne-a repetat că predilecția săracilor face parte în mod infailibil din credinţa apostolică, atunci când – în liturgia celebrată la „Sfântul Ioan din Lateran” pentru luarea în posesie canonică a catedrei romane – a citat formulele şi rugăciunile învățate de copil pentru a reafirma că oprimarea săracilor şi „fraudarea salariului just al muncitorilor” sunt păcate care „strigă răzbunare în faţa lui Dumnezeu”.

Şi tocmai pentru credinţa poporului creştin, la care el aparţinea, a putut îndrepta o privire profetică asupra rănilor şi relelor lumii, arătând cât de mult se află la inima Bisericii şi pacea. Dau mărturie despre asta, de exemplu, numeroasele expresii răspândite în intervențiile sale publice din acele zile, prezentate în aceste pagini, care exprimau sprijinul său dat colocviilor de pace ținute de la 5 la 17 septembrie 1978 şi care l-au angajat la Camp David pe preşedintele american Jimmy Carter, pe preşedintele egiptean Anwar al-Sadat şi pe premierul israelian Menachem Beghin. Sau şi cuvintele adresate la 4 septembrie celor peste o sută de reprezentanţi ai misiunilor internaționale, în care exprima dorința ca „Biserica, umilă mesageră a Evangheliei la toate popoarele pământului, să poată contribui la crearea unui climat de dreptate, fraternitate, solidaritate şi de speranţă, fără de care lumea nu poate trăi”. Astfel papa Luciani a repetat că lucrul cel mai urgent, cel mai important al timpurilor, al timpurilor noastre, nu era produsul unei gândiri a lui sau un proiect generos al său, ci simplul drum în credinţa apostolilor. Credinţa primită de el ca un dar în familia sa de muncitori şi emigranţi, care cunoștea truda vieţii pentru a aduce acasă pâinea. Oameni care mergeau pe pământ, nu între nori. Făcea parte din acest dar şi umilinţa. Faptul de a se recunoaște mici nu prin efort sau prin pauză, ci prin recunoștință. pentru că putem fi umili numai în recunoștința pentru că am simţit milostivirea fără măsură a lui Isus şi iertarea Sa. Şi astfel poate deveni ușor şi a face tot ceea ce El cere: „Învățați de la mine că sunt blând şi umil cu inima” (Mt 11,29).

Când a murit papa Luciani, şi Óscar Arnulfo Romero – arhiepiscopul de San Salvador asasinat la altar şi astăzi venerat sfânt de poporul lui Dumnezeu – a celebrat, la 3 octombrie, o liturghie în amintirea pontifului răposat. Cu scurtimea pontificatului său – a spus Romero – Ioan Paul I a avut „numai timpul de a da lumii răspunsul scurt dar dens pe care Dumnezeu îl dă lumii actuale”. În aşa de puţin timp, cu moartea a doi papi şi două alegeri pontificale – a afirmat arhiepiscopul martir – atenţia lumii a fost chemată să privească „în vârful ierarhiei Bisericii catolice”, acea ierarhie care este pusă „pe umerii unor oameni fragili”, şi totuşi este chemată să fie „canalul prin care Biserica este condusă şi guvernată” şi un „semn sacramental” al „harului care este dăruită oamenilor”. Este misterul a ceea ce sfântul Ignațiu de Loyola numește „Sfânta Noastră Maică Biserică ierarhică”. În Biserică ierarhia nu este o entitate izolată şi autosuficientă. Ea este înăuntrul unui popor adunat de Dumnezeu „în slujba Împărăției şi a lumii întregi” – cum sublinia episcopul Romero – pentru că Biserica „nu este scop în sine şi cu atât mai puţin ierarhia: ierarhia este pentru Biserică, iar Biserica este pentru lume”. În acea circumstanță, în circumstanța morții lui Ioan Paul I – mai afirma sfântul martir – a fost ușor de recunoscut că Biserica nu o construiește papa şi nici episcopii: Succesorul lui Petru este „piatra de consistență” pe care ia unitate Biserica pe care însuși Cristos o zideşte, cu darul harului Său. Şi dacă porțile iadului şi moartea nu vor birui, asta nu se întâmplă prin „umerii fragili” ai papei, ci pentru că papa „este susținut de Cel care este viaţa veșnică, nemuritorul, sfântul, divinul: Isus Cristos, Domnul nostru”. Şi acesta este misterul care strălucește şi activitatea şi în învăţăturile lui Ioan Paul I.

Franciscus

(După Vatican News, 8 mai 2022)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu