„Să fie orare şi lumini aprinse în acel «grajd din Betleem» care este confesionalul”, unicul adevărat «distribuitor» „de pace şi de bucurie sfântă”, deoarece toţi au nevoie de acest «carburant». Este cererea cardinalului Mauro Piacenza, conținută într-o scrisoare trimisă penitenţierilor şi tuturor duhovnicilor cu ocazia următorului Crăciun.

O lumină, cea de Crăciun, care, „în mod misterios dar real – scrie penitenţierul major – încă are puterea de a-i interoga pe oameni, de a-i face să stea în faţa sensului vieţii”, a darului misterios care „este viaţa, prin alegerea inimaginabilă a lui Dumnezeu de a ni se prezenta ca un nou-născut lipsit de apărare, capabil să învingă orice teamă, de a face să dea jos orice apărare faţă de Dumnezeul-Iubire, care se revelează în El”. În acest timp, duhovnicii sunt chemaţi „să exercite în mod deosebit de generos slujirea reconcilierii”, având conştiinţa sigură că, „prin intermediul ei, «are loc din nou» acea întâlnire cu Dumnezeu, personal şi eclezial, pe care o dorește inima fiecărui om”.

Penitenţierii, subliniază cardinalul, sunt chemaţi să arate, mereu şi iarăși, că: „Puterea de a ierta păcatele a coborât pe pământ (cf. Mc 2,1-12)” în Isus din Nazaret şi că El însuși „a transmis această «putere mântuitoare» Bisericii sale, apostolilor şi succesorilor lor, pentru ca oamenii să poată trăi realmente experienţa milostivirii divine”.

În colocviul din sacramentul reconcilierii, afirmă Piacenza, duhovnicii nu întâlnesc mereu fraţi „cu credinţa pe deplin matură, cu conştiinţa structurată, cu capacitatea critică în privința propriei condiții morale reale”. Adesea apropierea de spovadă, se evidenţiază în text, „nu este precedată de o adecvată cercetare a cugetului, iar analiza situației, după primele cuvinte, este încredinţată sensibilității şi capacității maieutică a duhovnicului”.

Totuşi medicul bun, afirmă cardinalul, „nu este cel care ştie să îngrijească micile patologii ale «bolnavilor sănătoși»”, ci acela care are curajul „de a înfrunta şi intervenții importante, în bolnavi pluri-patologici”. În acelaşi mod, duhovnicul bun „este chemat să înfrunte pluri-patologiile spirituale din timpul nostru”. Ele merg „de la incertitudinea cu privire la însăși existenţa lui Dumnezeu, care totuşi nu împiedică prezentarea în faţa confesionalului” la dezorientarea „despre specificul creștinismului faţă de orice altă tradiție religioasă sau culturală”; de la dificultatea „de a avea încredere în Biserică, în acest timp în mod crunt rănit şi umilit de păcatele publice ale unor membri ai săi”, la „neînțelegerea acțiunii lui Cristos însuși, înviat şi viu, în acțiunea sacramentală a Trupului Său mistic”; de la asumarea „de criterii şi mentalități totalmente lumești, în evaluarea acțiunii morale”, la „subiectivismul cel mai radical”, care are ca unică referință „propria plăcere sau propria opinie, adesea foarte distante de învăţăturile evanghelice”. Şi totuşi, scrie penitenţierul major, atâția fraţi continuă „printr-o atracție pe care o are în puterea Duhului Sfânt în propria motivație unică, să se apropie de sacramentul reconcilierii, mai ales în acest timp forte al Adventului şi Crăciunului”.

Dacă desigur, afirmă el, „nu va putea să fie colocviul scurt al spovezii spațiul adecvat pentru a rezolva dubiile şi lacunele formative ale penitenților”, totuşi el va trebui să fie „utilizat cu înţelepciune nu pentru a alimenta dubii sau pentru a confirma deranjul-dezorientarea din timpul nostru, ci pentru a da certitudini luminoase, dintre care prima este prezența milostivă a Domnului în viaţa fiecăruia”. De fapt, nu lista de norme trebuie urmată, „deşi sunt necesare şi legitime, au forţa de a converti”, ci „fascinația unei propuneri clare, pozitive, luminoase şi coerente, convinse şi convingătoare”, a celui care, şi cu „propria trăsătură umană şi cu puţinele exprimări permise în colocviul sacramental”, are la inimă numai „întâlnirea mântuitoare a penitentului cu Cristos Mântuitorul, făcând fiecare spovadă o întâlnire palpitantă cu Isus, o «scânteie» care aprinde, reaprinde sau reînflăcărează flacăra credinţei şi care, astfel, încălzeşte inima”.

Importanţa sacramentului reconcilierii, în care este dat duhovnicului, într-un act unic, să exercite în acelaşi timp „cele tria munera sacerdotale: docendi, învățând adevărul revelat; sanctificandi, cu dezlegarea sacramentală; regendi, cu indicațiile morale şi de viaţă pentru penitent”, ar trebui să găsească „spațiu adecvat, şi în diferitele planuri pastorale”. Cardinalul rezervă o atenţie deosebită formării: dacă scăderea generală a numărului preoţilor „reprezintă o dificultate obiectivă; să fie măcar îngrijită şi protejată formarea lor; să fie măcar zeloşi în esenţial”.

În sfârşit, penitenţierul major urează o lucrarea pastorală ferventă şi „o sfântă oboseală”, propedeutici pentru un Crăciun autentic, „trăit pe deplin având certitudinea că s-a făcut propria datorie şi că s-a ascultat, toţi împreună, de voința lui Dumnezeu, unic «loc» în care inima omului găsește adevărata pace”.

(După L’Osservatore Romano, 20 decembrie 2022)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu