Ne pregătim pentru 2 noiembrie. Pentru grămezi de flori la porțile cimitirelor, acumulare de amintiri care reapar, fețe care reiau formă şi viaţă, reviviscenţa unei rugăciune care n-a fost uitată niciodată, nici măcar de cel care nu frecventează de mulţi ani bisericile dar nu lipsește să viziteze aceste locuri, numite de creştini cimitire, dormitoare, de la koimetérion, în dezacord teologic evident cu termenul păgân nekrópolis, cetate a morților. Acea rugăciune, pe care toţi o vom repeta, Odihna cea veșnică, poate că ar trebui rescrisă pentru că nu exprimă cel mai bine nu numai teologia „cetății din cer” dar nici pe cea a „odihnei” din ziua de sărbătoare, care nu este inactivitate şi tăcere ci participare la lucrarea lui Dumnezeu şi la complăcerea sa în ziua a șaptea. Totuşi, deşi nu îndrăznim să retuşăm ceva ce îşi înfige rădăcinile într-o tradiție care, în latină, depășește mileniul şi derivă din apocrifa Carte a IV-a a lui Esdra, să ne limităm măcar să clarificăm mesajul său pentru ca lumina să strălucească nu numai pentru „cetățenii din cer” care efectiv au ajuns acolo, ci şi pentru noi care ne îndreptăm într-acolo [„Nu avem aici o cetate stabilă, ci o căutăm pe aceea care trebuie să vină” (Evr 13,14)].
Între timp prezentăm traducerea din originalul latin a textului atribuit lui Esdra: „Pentru acest motiv vă spun vouă, oameni care ascultați şi înțelegeți: așteptați-l pe păstorul vostru, el vă va da odihna veșnică, pentru că este aproape cel care ajunge la sfârşitul secolelor. Fiți gata pentru premiile Împărăției, pentru că lumina cea fără de sfârşit va străluci pentru voi pentru veșnicia timpului. Alungați umbra din acest veac, primiți bucuria gloriei voastre. Eu dau mărturie publică despre mântuitorul meu. Primiți porunca Domnului şi bucurați-vă, mulțumind celui care v-a chemat la împărățiile cerești” IV Esdra, 2,34-35). Este confirmarea unei odihne care nu este inactivitate prelungit nedefinită pe cât de plictisitoare. Este, dimpotrivă, sfârşitul așteptării, sosirea păstorului care introduce în Împărăție, conferind bucurie şi glorie (şi aceasta înţeleasă biblic ca manifestare a frumuseții divine). Numai cu aceste premise textul se iluminează de acea lumină care trimite la ceea ce Isus spune despre sine şi despre cei care îl urmează: „Eu sunt lumina lumii: cine mă urmează, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12). Şi mai spunea: „Eu am venit pentru ca să aibă viaţă şi să o aibă din belșug” (In 10,10).
Belșugul, exprimat cu termenul grec perissón, arată ceea ce excede măsura. Dar care măsură? Desigur şi aceea a imaginaţiei noastre umane. Aminteşte de charitas sine modo despre care vorbea părintele Tonino Bello, iubirea lui Dumnezeu care nu numai că nu încetează niciodată să se termine, ci care nu încetează niciodată să ne uimească. Belșugul este nu numai plinătate, ci reunire cu originea noastră din care provenim şi pe care toată viaţa am urmărit-o. Este fericire deplină pentru că este colaborare cu Dumnezeu în a mai duce înainte instaurarea completă a Împărăției sale. Este prin urmare o „odihnă” de la ceea ce era trudă pe pământ şi acum este participare la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu şi de aceea complăcere că voința sa se împlinește şi regalitatea sa se instaurează. Pretutindeni? Pretutindeni, chiar dacă trebuie să ridice din căderi continue, trebuie să repună în mișcare pe cel care s-a oprit şi s-a resemnat, trebuie să redea bucurie celui care a fost doborât de tristețe. Tot discursul făcut până acum autorizează să se înțeleagă rugăciunea tradițională pentru răposați astfel: „Bucuria că au ajuns la tine dă-le-o lor, Doamne / şi să strălucească celor dragi ai noştri lumina cerului / primeşte-i să împărtăşească pentru totdeauna, colaborând cu tine, / frumusețea infinită a Împărăției lui Dumnezeu. Amin!”.
De Giovanni Mazzillo
(După L’Osservatore Romano, 31 octombrie 2023)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu