Creștinismul valorizează munca, privind la Isus care „a lucrat cu mâinile sale. Mai mult, munca sa, care a fost o adevărată muncă fizică, a ocupat cea mai mare parte din viaţa sa pe acest pământ, şi astfel a intrat în opera de răscumpărare a omului şi a lumii” (Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat muncitorilor, Terni, 19 martie 1981). Se percepe această valoare dacă se situează munca în cadrul unei abordări globale a mesajului biblic despre destinul întregii creații (cf. Laborem exercens, 27 şi Gaudium et spes, 39). În acest orizont trebuie subliniate valoarea obiectului muncii (adică realitatea creată) şi discursul despre vocația omului. Dar valorizarea muncii umane îşi are apogeul mai ales în instituirea Euharistiei: pâinea şi vinul sunt roade ale pământului şi al muncii omului (cf. Gaudium et spes, 38).

Totuşi este nevoie de o relativizare a muncii, în raport cu creația şi cu Dumnezeu. De fapt „munca trebuie unită cu păzirea creației pentru ca aceasta să fie păstrată cu responsabilitate pentru generațiile viitoare. Creația nu este marfă de exploatat, ci un dar de păzit. Însăși angajarea ecologică este ocazie de nouă ocupație în sectoarele legate de ea, cum sunt energia, prevenţia şi eliminarea diferitelor forme de poluare, vigilența asupra incendiilor patrimoniului de pădure, şi aşa mai departe. A păzi creația, a-l păzi pe om cu o muncă demnă să fie angajare a tuturor! Ecologia […] precum şi «ecologia umană»!”: aşa a scris papa Francisc în discursul înmânat fostului arhiepiscop de Cagliari, Arrigo Miglio, în timpul vizitei pastorale în capitala sardă, la 22 septembrie 2013.

Însă termenul muncă nu este univoc, desemnând o manifestare umană care are o unitate în rădăcină dar care este foarte multiformă şi complexă în destinaţiile sale, în modurile sale, în raporturile sale. Oricum, este şi va fi dimensiune centrală a vieţii persoanelor în generalitatea cazurilor. „Prin muncă, omul nu numai că transformă natura, adaptând-o la propriile sale nevoi, ci se şi împlineşte pe sine însuşi ca om şi, într-un anumit sens, devine mai om” (Laborem exercens, 9). Munca „în cursul normal al lucrurilor umple viaţa umană şi are incidență puternică asupra valorii şi asupra sensului său” (ibidem, 11). Poate să fie un simplu mijloc pentru a-şi câștiga cele necesare traiului sau aspectul cel mai semnificativ al propriei vieți interioare; poate să fie trăită ca ispășire sau ca manifestare exuberantă a propriului eu, ca datorie impusă sau ca instrument al devenirii naturii universale a omului. Așadar, are mai multe motivații şi semnificații.

Munca este o obligație: „Dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce!” (2Tes 3,10). Omul „trebuie să muncească pentru că este Creatorul cel care i-a poruncit-o şi, de asemenea, în virtutea umanităţii înseşi, a cărei subzistenţă şi dezvoltare cer muncă. Omul trebuie să muncească pentru aproapele său, în special pentru familia sa, dar şi pentru societatea căreia îi aparţine, pentru naţiunea al cărei fiu sau fiică este, pentru întreaga familie umană, al cărei membru este, fiind moştenitor al muncii generaţiilor care i-au precedat şi, în acelaşi timp, co-făuritor al viitorului celor care vor veni după el în curgerea istoriei” (Laborem exercens, 16).

În acelaşi timp munca este şi un izvor de drepturi din partea muncitorului, care fac parte din contextul mai vast al drepturilor fundamentale ale persoanei, şi se formează în raportul dintre muncitor şi angajator. Acest raport se rezolvă pe baza salariului, adică prin remunerarea justă a muncii care a fost executată. O remunerare justă pentru munca persoanei adulte, care are responsabilități de familie, este aceea care va fi suficientă pentru a o menține demn şi pentru a-i asigura viitorul: așadar, salariul familial sau alte măsuri sociale. Alături de salariu intră în joc, de asemenea, diferite prestații sociale cu scopul de a asigura viaţa şi sănătatea muncitorilor şi a celor din familiile lor: „Costurile privind îngrijirea necesară a sănătăţii, în special în caz de accident de muncă, cer ca muncitorul să aibă uşor acces la asistenţa medicală şi aceasta, în măsura posibilului, la preţ redus sau chiar gratuit. Un alt sector care priveşte prestaţiile este acela al dreptului la odihnă. […] În cadrul acestor drepturi principale se dezvoltă un întreg sistem de drepturi secundare: alături de salariu, ele sunt indiciul unei definiri corecte a raportului dintre muncitor şi angajator. Printre aceste drepturi, nu trebuie niciodată să-l uităm pe acela de a avea un mediu şi metode de muncă care să nu pună în pericol sănătatea fizică a muncitorilor şi care să nu le rănească integritatea morală” (Laborem exercens, 19).

În schimb, din păcate, „în special când există criză şi nevoia este puternică, crește munca inumană, munca-sclavă, munca fără siguranța justă, sau fără respectarea creației, sau fără respectarea odihnei, a sărbătorii şi a familie, munca duminicală atunci când nu este necesar” (Papa Francisc, Discurs adresat muncitorilor, Cagliari, 22 septembrie 2013).

De Simone Caleffi

(După L’Osservatore Romano, 26 aprilie 2023)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu