Toţi pelerinii care au vizitat la Ierusalim bazilica impunătoare a Sfântului Mormânt îşi amintesc de prima lor experienţă imediat ce au trecut de poarta de intrare. Pe paviment este situată o mare lespede rectangulară de piatră calcaroasă rozie, împodobită la colțuri de patru candelabre. Prezența sa în bazilica cruciaţilor este semnalată încă din secolul al XII-lea, deşi ceea ce pelerinii venerează şi sărută acum a fost inserată în 1810. Este semnificativă definiția: „piatra ungerii”. De fapt, tradiția vrea ca pe o lespede de piatră să fi fost depus trupul lui Cristos, după ce a fost dezlipit de pe cruce, la picioarele colinei Golgota.
Această înălțime de puțini metri numită în ebraică astfel, adică „craniu”, în latină „calvar”, este astăzi înglobată în aceeaşi bazilică, alături tocmai de piatra aceea. La înălțimea ei, marcată acum de altare, se urcă pe o scară minusculă. Însă noi am vrea să evocăm numai acel act de iubire finală dedicat trupului mort al lui Isus, întocmai „ungerea” acelor membre neînsuflețite, destinate să fie înfăşurate într-un „pânză curată”, în greacă „giulgiu”, şi puse în mormântul săpat de curând în stâncă oferit de Iosif din Arimateea, un om înstărit devenit discipol al lui Cristos (Mt 27,57-59).
În acea seară agitată, în pragul începutului sfintei odihne sabatice, „femeile care au venit cu Isus din Galileea”, după ce au văzut depunerea trupului în mormântul dăruit de Iosif din Arimateea, s-au întors acasă ca să „pregătească miresme şi uleiuri parfumate” (Lc 23,56). În acest punct să dăm cuvântul evanghelistului Ioan care pune în scenă un alt personaj deja cunoscut de cititorii săi, Nicodim, „cel care venise noaptea la Isus” (a se vedea capitolul 3 din a patra Evanghelie). Ei bine, această figură importantă din sinedriu în acea seară – tot înainte de a veni urgenţa odihnei sabatului – a „adus un amestec de smirnă şi aloe, cam o sută de litre” (19,39).
Şi tocmai asupra acestui amănunt ne îndreptăm acum atenţia noastră, amintind că în practica tradițională iudaică (de altfel în vigoare şi astăzi în lumea arabă), înmormântarea trebuia să aibă loc chiar în ziua decesului, şi pentru a evita riscul putrezirii din cauza căldurii din acele regiuni: „Cine uită un mort timp de o noapte îl dezonorează”, avertiza o veche zicală rabinică. Înmormântarea avea loc fără prezența unui slujitor al cultului ci numai cu rudele, cu bocitoarele profesionale, cu flautiştii, amintiţi şi de Evanghelii într-o mini-parabolă a lui Isus (Mt 11,16-19) şi în cazul fetei lui Iair (Mc 5,38-40), şi cu prietenii care depănau elogiile răposatului. Trupul era numai spălat şi uns cu ulei aromatic (nu se măruntaiele aşa cum se obișnuia la îmbălsămare în lumea egipteană).
Ceea ce impresionează în narațiunea lui Ioan este cantitatea enormă de arome pisate sau aplicate prin ungere destinate să însoțească depunerea trupului lui Isus în mormânt, un act de altfel care nu era necesar ci facultativ conform ritualului funerar. Act care, aşa cum vom vedea, va fi lăsat neterminat din cauza venirii sabatului. De fapt, Luca aminteşte că „începea sâmbăta” (23,54), aluzie la obiceiul iudaic al aprinderii candelelor la calculării sabatice care – cum se ştie – este de la apus până la apusul următor. În margine amintim că sâmbăta noastră de astăzi 16 aprilie (15 a lunii Nissan) este şi pentru evrei Paștele (Pésach) şi a început ieri la ora 19.39 (14 Nissan) şi se va încheia astăzi la 20.56.
Dar să ne întoarcem la cantitatea de o sută de litre de arome adusă de Nicodim: în greacă şi în latină litra sau „livra” era calculată diferit, aşa încât o sută de litre puteau varia între 25 şi 30 de kilograme, o cantitate desigur enormă, semn al generozității extreme a lui Nicodim. Însă probabil în ochii evanghelistului este şi dorința de a acorda acelui dar o valoare simbolică, făcând abstracţie de cantitatea reală: s-ar putea evoca belșugul mesianic sau, mai bine zis, calitatea regală a înmormântării lui Cristos. De fapt, în Cartea a Doua a Cronicilor, cu ocazia funeraliilor regelui lui Iuda, Asa (911-870 î.C.), strănepotul lui Solomon, se notează că „l-au culcat pe un pat pe care-l umpluseră cu mirodenii şi amestecuri de diferite feluri pregătite după meşteşugul amestecării. Şi au ars pentru el foarte multe mirodenii” (16,14).
Cel care a fost definit „regele iudeilor” în capul de acuzare pentru condamnarea sa (In 19,19-20), acum în mod paradoxal este onorat ca atare prin acest gest extrem.
Gândul prin contrast aleargă la urâțenia reacţiei lui Iuda Iscarioteanul când Maria, sora Martei şi a lui Lazăr, a vărsat o singură livră de mir pentru a unge picioarele lui Isus: „«De ce nu s-a vândut mireasma aceasta cu trei sute de dinari şi să se dea săracilor?». Dar a spus aceasta nu pentru că îi păsa de săraci, ci pentru că era hoţ: întrucât el ţinea punga cu bani, fura din ce se punea în ea” (In 12,5-6). Evanghelistul se preocupă să indice şi compoziţia acelui omagiu funerar, descriind-o ca „un amestec de smirnă şi aloe”.
Primul termen indică smirna, unul din cele trei daruri oferite pruncului Isus de magi, interpretat deja de Părinţii Bisericii tocmai ca prefigurare a pătimirii sale. Rădăcina care este la baza termenului, mrr, face trimitere la „amar”; produsul era o rășină care curgea dintr-un arbust din familia balsamurilor care crește în sudul Arabiei şi în nordul Somaliei. Pisată, era folosită pentru terapii, sau în cosmetică, în gastronomia enologică, şi – din cauza mirosului înțepător – şi pentru a contrasta asprimea neplăcută a descompunerii cadavrelor. Așadar, se adoptă pentru trupul lui Isus o practică tradițională.
Cu finalitate asemănătoare este cealaltă componentă botanică, aloe, care are diferite subspecii. De exemplu, este cea de lemn care provine dintr-o plantă asemănătoare cu santalul, prezentă în Asia de sud-est şi pentru uz aromatic; este şi aloe medicinal care derivă din răşini ale unui arbust din familia liliaceelor cultivat în zona Yemenului şi, odată pisat, poate da origine unui medicament acru, dar poate să îndeplinească aceeaşi funcţie a smirnei. Evanghelistul Ioan aminteşte întocmai că în acea seară „au luat trupul lui Isus, l-au înfăşurat în giulgiuri, cu uleiuri aromate, după cum este obiceiul de înmormântare la evrei” (19,40).
S-a spus deja că trupul mort era înfășat într-o pânză, în greacă sindôn; Ioan pe bună dreptate va cita mai înainte şi ștergarul, un soi de batistă pentru faţă, şi giulgiurile (othónia), adică fâşiile de lână pentru a bloca falca, picioarele şi brațele. În limbajul iudaismului antic locuţiunea: „Înfăşează mortul în fâşiile sale de lână!” însemna: „S-a terminat! Nu mai este nimic de făcut!”. Trupul mort era dus la mormânt pe o targă sau chiar pe patul unde persoana a murit. Timp de trei zile se mergea la mormânt pentru a verifica dacă moartea era definitivă: Lazăr era deja la a patra zi – notează Ioan – şi prin urmare era în mod definitiv cadavru.
După un an se exhumau oasele care erau unse cu ulei şi vin şi adunate în saci sau coşuri pentru înmormântarea în „casele oaselor”, adică osuarele, puse mereu în caverne, semnalate în exterior, ca şi mormintele, de picturi pentru a evita impuritatea rituală din contact. Este vestit blestemul pronunțat de Isus: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Vă asemănaţi cu mormintele văruite care strălucesc frumos pe dinafară, dar în interior sunt pline cu oase de morţi şi cu toată putreziciunea” (Mt 23,27). Am subliniat în mai multe rânduri că actul funerar al „ungerii” faţă de trupul lui Cristos a fost grăbit din cauza liniei de demarcaţie cronologică a odihnei sabatice. Se explică, astfel, continuarea relatării evanghelice care, trecând timpul sabatului şi fiind respectată odihna, ne transferă – aşa cum notează Luca – la următoarea „prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, [femeile care au venit cu Isus din Galileea] au venit la mormânt ducând aromele pregătite. Au găsit piatra de la mormânt rostogolită, iar când au intrat, nu au găsit trupul Domnului Isus” (24,1-3).
Se deschid, astfel, zorii de Paşte pe care şi evanghelistul Marcu cu aceeaşi adnotare a lui Luca: „După ce a trecut sâmbăta, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, şi Salome au cumpărat miresme ca să vină şi să-l ungă. Şi, dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, au ajuns la mormânt când soarele abia răsărise” (16,1-2). Aceste discipole vor trebui să repună miresmele lor de acum inutile şi să trăiască primele, printr-o epifanie angelică, experienţa învierii: „De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți? Nu este aici. A înviat” (Lc 24,5-6).
În acest moment, este spontan în retrospectivă să reevocăm ungerea din Betania, când – conform lui Marcu şi Matei – în timpul unui prânz în casa lui Simon leprosul, „a venit o femeie care avea un vas din alabastru cu mireasmă de nard curat, foarte scump, şi, spărgând vasul, i-a turnat pe cap” (Mc 14,3). Ioan va identifica femeia cu Maria, sora lui Lazăr (12,1-8). Dar ceea ce este semnificativ în acest gest de venerație şi de iubire este comentariul lui Isus: „Turnând această mireasmă pe trupul meu, a făcut-o pentru înmormântarea mea” (Mt 26,12).
Așadar, acelaşi Cristos – care a fost obiect al unui asemenea act de afect şi respect din partea unei „femei păcătoase” cu o altă ocazie în timpul unui prânz în casa unui fariseu şi el cu numele Simon (Lc 7,36-50) – stabilește o punte între cele două evenimente, actul Mariei şi cele ale lui Nicodim în seara de vineri şi al femeilor în dimineața de Paşte.
Așadar, să ne întoarcem în faţa mormântului lui Cristos dar în timpul scurgerii orelor din acea zi de sâmbătă când trupul mort al lui Isus a rămas îngropat. Este bine cunoscut că Evangheliile nu relatează în sine evenimentul învierii, aşa cum va face tradiția apocrifă conform unei modalități care îşi are cea mai înaltă şi puternică reprezentare în celebra pictură a lui Piero della Francesca (1463) în Pinacoteca Primăriei din Sansepolcro.
Noi am putea rămâne în mod ideal în acea sâmbătă în faţa mormântului încă nedescoperit ascultând corul final minunat din Pătimirea după Matei a lui Bach, marcat de o muzică foarte dulce, asemenea aproape cu un „nani-nani” pentru trupul lui Isus care doarme în somnul morții, dar ritmat deja de fiorii mistici ai învierii: Wir setzen uns mit Tränen nieder…, „Suntem așezați în lacrimi şi strigăm spre mormântul tău: Odihneşte-te senin, senin odihneşte-te! Odihniţi-vă, o, membre epuizate! Odihniţi-vă senine, odihniţi-vă! Mormântul vostru, lespedea voastră va trebui să fie o pernă moale pentru conştiinţa chinuită şi locul de odihnă pentru suflet. Odihniţi-vă senine, odihniţi-vă! În fericirea supremă ochii se închid la somn”.
De cardinal Gianfranco Ravasi
(După L’Osservatore Romano, 16 aprilie 2022)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu