„Vor schimba săbiile lor în fiare de plug şi suliţele lor în seceri” (Is 2,4)
Iubiți fraţi şi surori,
Domnul nostru Isus Cristos a venit în lume pentru ca noi să avem viață și să o avem din belșug (cf. In 10,10). Acest dar se află în inima misiunii noastre de discipoli și a vocației noastre comune de a construi o civilizație a iubirii. În timp ce celebrăm această Zi Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creației, suntem invitați încă o dată să contemplăm darul vieții și să prețuim pământul care o susține, aducând astfel o laudă concretă Creatorului nostru.
Astăzi, suntem martori la diferite crize și la atâta suferință umană. În același timp, distrugerea echilibrului armonios al creației pare să se accelereze. Aceste fenomene nu sunt independente; ele constituie un singur strigăt de vindecare și pace care se ridică dintr-o lume rănită.
Dumnezeul vieții, care s-a revelat în Isus Cristos, oferă o pace pe care lumea nu o poate da: „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă” (In 14,27). Această pace nu este nici superficială, nici trecătoare; ea izvorăște din iubirea și grija neclintită a lui Cristos pentru fiecare ființă umană.
Totuși, această promisiune de pace contrastează puternic cu realitățile pe care le vedem în diferite părți ale lumii. Profetul Isaia a vorbit despre un timp în care națiunile „își vor schimba săbiile în fiare de plug” (Is 2,4), transformând ceea ce distruge viața în ceva care o susține. Astăzi, însă, vedem prea des exact opusul, deoarece eforturile continuă să fie îndreptate spre violență și război.
Războiul produce răni care se extind cu mult dincolo de câmpul de luptă. El seceră victime, sfâșie familii și obligă milioane de oameni să-și părăsească propriile case, alimentând frica, nedreptatea și dezbinarea (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 77-82); lasă în urmă distrugeri sociale și ecologice care durează generații. În plus, interacțiunea dintre conflictele armate și degradarea mediului creează adesea un cerc vicios care distruge ecosistemele, contaminează resursele esențiale precum aerul și apa și subminează securitatea alimentară. Ceea ce alimentează sărăcia, inegalitatea și noi tensiuni sociale, care pot, la rândul lor, să contribuie la apariția unor conflicte ulterioare.
Mai mult, războiul provoacă răni care deteriorează întregul țesut al vieții, afectând nu numai indivizii și comunitățile, ci și rețeaua lor mai largă de relații cu întreaga familie umană și armonia lor cu creația. El dezvăluie un profund eșec de a trăi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, de a respecta viața și de a îngriji pământul care ne-a fost încredințat. Nu este numai un eșec politic, ci și unul moral și spiritual. Înrădăcinat în dorințe distorsionate și într-o utilizare greșită a libertății și puterii umane, războiul se ridică ca o contra-mărturie a Evangheliei păcii.
Crizele menționate necesită, pe lângă responsabilitate, şi o convertire a inimii, care să rodească într-o fidelitate mai profundă față de Dumnezeu, în iubire reciprocă și în respect pentru darul creației. Într-adevăr, dizarmoniile pe care le vedem în lume, cum ar fi violența, nedreptatea și degradarea ecologică, nu sunt pur și simplu rezultatul unor sisteme sau structuri imperfecte; ele „sunt legate de acel dezechilibru mai profund înrădăcinat în inima umană” (ibid., 10). Într-adevăr, inima umană este locul unde se desfășoară cele mai profunde lupte și unde se dezvăluie condiția noastră decăzută. Nu este numai sediul emoțiilor, ci și centrul persoanei, unde converg rațiunea, dorința, voința și conștiința. Acolo ne luptăm cu dorințele contradictorii care locuiesc în noi: iubire și indiferență, adevăr și iluzie, dreptate și nedreptate (cf. Iac 1,14-15). Rănile războiului și degradarea pământului sunt, așadar, profund legate de condiția inimii umane. Conflictele care chinuiesc omenirea sunt în multe feluri expresia exterioară a conflictelor și diviziunilor interne. Când inima este indusă în eroare, relațiile au de suferit, iar structurile pe care le construim încep să reflecte această tulburare.
Papa Benedict al XVI-lea ne-a amintit că „deșerturile exterioare se înmulțesc în lume pentru că deșerturile interne au devenit atât de vaste” (Omilia la inaugurarea slujirii petrine, 24 aprilie 2005). Aceasta ne invită să recunoaștem că, într-un fel, ceea ce este rupt în jurul nostru este rupt și în noi. Prin urmare, pentru a construi o societate pașnică, trebuie nu numai să reformăm structurile, ci și să ne reînnoim inimile. Cele mai radicale cauze ale conflictului și ale exploatării creației sunt consecințele unei crize etice și culturale care include pierderea simțului limitelor, dorința de dominație, urmărirea profitului imediat și incapacitatea de a recunoaște demnitatea pe care Dumnezeu a dat-o fiecărei persoane umane.
Apelul profetic de a „transforma săbiile în fiare de plug” (cf. Is 2,4) nu este, așadar, numai un vis pentru națiuni, ci o chemare pentru fiecare persoană. Ne invită să transformăm răul în viață. Totuși, această transformare nu se poate realiza numai prin schimbări exterioare. Ea necesită, în cooperare cu harul lui Dumnezeu, o convertire mai profundă, atât personală, cât și colectivă: o întoarcere la Domnul, care va restabili ordinea în dorințele noastre, va vindeca rănile noastre și ne va ajuta să creștem în virtute.
Fără această transformare interioară, pacea rămâne fragilă și efemeră. Dar acolo unde inimile sunt reînnoite, încep să se deschidă noi posibilități. Ceea ce a fost folosit pentru distrugere poate fi redirecționat spre viață, pentru îngrijirea săracilor, hrănirea celor flămânzi și protejarea creației. Aceasta este calea unei convertiri ecologice autentice, în care efectele întâlnirii cu Isus Cristos se manifestă clar în relația noastră cu lumea din jurul nostru (cf. Francisc, Scrisoarea enciclică Laudato si’, 217). Prin urmare, pacea începe în inimă și se reflectă în exterior, în relațiile noastre, în comunitățile noastre și, mai larg, în lume.
Deși provocările care ne așteaptă sunt enorme, Domnul nu ne lasă fără mijloacele de vindecare și transformare. În loc de arme de război, Dumnezeul păcii ne dă puterea de a vindeca, de a reconcilia și de a construi o civilizație a iubirii. În acest fel, suntem chemați să protejăm numeroasele „ecosisteme” care ne-au fost încredințate: creația, relațiile umane și însăși inima omenirii.
Să ne imaginăm o lume în care energiile cheltuite în prezent pentru război sunt îndreptate spre dezvoltarea umană integrală, depășirea sărăciei, apărarea demnității umane și reconcilierea între popoarele divizate. O astfel de viziune reflectă credința în venirea Împărăției lui Dumnezeu.
Adevăratele instrumente pentru construirea păcii nu sunt armele distrugerii, ci mai degrabă adevărul, dialogul, răbdarea, bunătatea, dreptatea, milostivirea, înțelegerea, grija și iubirea. Acestea izvorăsc din inimi modelate de Evanghelie și susținute de harul lui Dumnezeu. Numai aceste calități au puterea de a transforma indivizii, de a reînnoi comunitățile și de a vindeca rănile lumii noastre.
Iubiţi frați și surori, calea din fața noastră este clară, chiar dacă nu este ușoară. Suntem chemați să ne lăsăm inimile să se reînnoiască, pentru a putea căuta pacea și grija pentru creație. Scriptura ne îndeamnă să ne păzim inimile, căci tot ceea ce facem izvorăște din ele (cf. Prov 4,23).
Dacă ne asumăm această sarcină cu umilință și credință, vom deveni colaboratori în opera de reînnoire a lui Dumnezeu. Vom trece, încet, dar inexorabil, din deșert în grădină, din dezbinare în comuniune și din violență în pace.
Domnul să ne dea curajul să mergem pe această cale, pentru ca în timpul nostru „săbiile” să fie cu adevărat „transformate în fiare de plug”, promisiunea Evangheliei să prindă rădăcini mai adânci în lumea noastră și pacea lui Cristos să domnească peste întreaga creație.
Din Vatican, 15 august 2026, Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare Maria
LEO PP. XIV
Traducere de Pr. dr. Mihai Pătrașcu