„Noi l-am considerat mereu un sfânt deja când era viu şi acum când este recunoscut fericit este pentru noi o mare satisfacție”. Prin cuvinte vibrante de emoție şi afect, nepoata lui Ioan Paul I, Pia Luciani, reacționează la vestea că papa a autorizat Congregația Cauzelor Sfinților să promulge decretul care recunoaște o minune atribuită mijlocirii pontifului.

Pia Luciani este prima din cei 12 copii ai lui Edoardo, fratele lui Albino Luciani. De multe ori l-a vizitat pe unchi în diferitele locuri unde a fost chemat în slujba Bisericii.

Cine a fost unchiul pentru dumneavoastră?

Pentru mine a fost un al doilea tată. El şi tatăl meu erau complet diferiți. tata era bun pentru anumite lucruri, unchiul era bun pentru altele: unchiul avea mai mult răbdare să asculte. La el recurgeam când aveam nevoie de un cuvânt bun. Când, eventual, ne-am certat cu tata, el era mereu punctul de referință. Şi pentru vreun sfat când trebuia să luăm decizii, îl întrebam pe el.

Albino Luciani a fost un om cu credinţă profundă: ce moștenire v-a lăsat vouă nepoților, „Papa zâmbetului”?

Era mereu zâmbitor, chiar şi atunci când avea preocupări, ne încuraja şi atunci când aveam dificultăți. Ne asculta, ne dădea sfaturi şi apoi ne stimula să avem răbdare, să înfruntăm lucrurile şi să credem în asistența Domnului. Așadar, cu el era foarte frumos de vorbit şi de a ne destăinui. Eu mergeam des să-l vizitez. Spunea că trebuie să avem răbdare şi să ne comportăm bine, nu numai pentru noi înșine în faţa Domnului, ci şi pentru a da exemplu bun altora.

Dumneavoastră l-aţi vizitat pe unchiul în anii în care era patriarh de Veneția şi apoi şi ca papă, la Roma?

Am frecventat universitatea Lumsa şi, după aceea, în fiecare an universitatea oferea cursuri de actualizare pentru profesori – eu predam la școala medie – deci mergeam mereu la Roma pentru aceste motive. Şi în acel an am mers acolo pentru curs şi cu acea ocazie am mers să-l vizitez şi pe unchiul. Am luat masa împreună, am vorbit… A fost ultima dată când l-am văzut. Când era patriarh de Veneția, mergeam des, dar am început să-l vizitez şi când era la Vittorio Veneto. El era o persoană, în afară de a fi fidel faţă de Domnul, de mare caritate şi iubire faţă de alţii. Odată când am fost să-l vizitez la Veneția, sora mi-a cerut să-i spun unchiului să o lase să cumpere ciorapi pentru el: „Are toţi ciorapii rupţi”, a spus ea. Eu i-am răspuns: „Cereți-i dumneavoastră care sunteți aici…”. Sora mi-a spus că a încercat însă el i-a spus: „Soră, dumneavoastră sunteți aşa de pricepută cu acul, găsiți modul de a-i repara încă o dată şi apoi cu aceşti bani noi facem mulțumit vreun sărăcuţ. Când chiar nu vor mai merge, vedem atunci ce se poate face”.

A avut deci multă atenţie faţă de săraci. El a fost şi în Africa…

Avea raporturi cu oameni din aproape toată lumea. Pot să vă spun asta pentru că eu făceam colecţie de timbre şi el îmi punea deoparte plicuri cu timbru. Unele vin din Australia, altele vin din Africa, altele din America Latină. Un venea din Polonia, de la secretariatul celui care va deveni apoi, după el, papă. Așadar, el avea deja multe raporturi. Avea o vedere foarte amplă şi cunoștea situaţii practic din toată lumea. Era foarte interesat şi încerca să-i sfătuiască şi pe preoţii săi: dacă era nevoie în Africa, dacă voia cineva să meargă acolo…

A fost puternică pentru el şi experienţa Conciliului al II-lea din Vatican…

A fost o experienţă foarte frumoasă pentru el. Cu adevărat s-a simţit bine în mijlocul acestor oameni, şi pentru că el avea multe curiozităţi, dorea să lărgească toate cunoștințele sale. Așadar, dacă găsea pe cineva care era disponibil chiar să vorbească, să exprime propriile experiențe, să le povestească, eventual el îi spunea: înainte de a merge acasă, vino te duc la fratele meu, vino te duc în dieceza mea pentru a-ți arăta ţara mea şi a te face cunoscut în dieceză.

Cuvântul „Humilitas” se află pe stema sa. Umilinţă: un cuvânt central în viaţa unchiului dumneavoastră?

El spunea că trebuie să stăm „jos, jos”, pentru că fiecare dintre noi are limitele sale şi defectele sale – pe care trebuie să încercăm să le eliminăm, desigur – însă şi faţă de ceilalți nu trebuie să credem că suntem superiori. Cu toate că avea o cultură foarte mare, cu toate că avea calități enorme, era mereu „într-un colţ”. Odată l-am însoţit la o întâlnire. La un moment dat o persoană a spus: „Nu înțeleg, patriarhul de Veneția nu este, încă n-a venit, de obicei este punctual…”. După aceea au descoperit că era în spatele sălii. Credeau că vine într-o mașină cu multă pompă, în schimb era într-un colț, spunea Rozariul așteptând ca să înceapă adunarea.

Cum aţi trăit moartea sa, după numai 33 de zile de pontificat?

Îl îndrăgeam foarte mult şi prin urmare pentru mine a fost o mare suferinţă. Am fost prima care a fost anunțată pentru că tatăl meu, care pe atunci era preşedinte al Camerei de Comerț din Belluno, era în Australia. Din fericire, înainte de a merge în Australia a trecut pe la Roma ca să-l salute pe fratele său. Nefiind el şi fiind eu fiica mai mare, mi-a fost comunicată mie vestea despre moartea unchiului. Şi a fost tocmai o lovitură foarte mare pentru toţi.

Care este după dumneavoastră moştenirea, cuvântul, pe care papa Luciani îl spune astăzi Bisericii?

El ar spune că trebuie să punem angajare cea mai mare care se poate şi apoi restul să-l lăsăm pe Domnul să facă. Chiar şi atunci când aveam vreo problemă el spunea: „Comportaţi-vă aşa, chiar dacă ceilalți nu sunt mereu corecți cu voi, încercați să fiți corecți voi, încercați să iubiți persoanele”.

De Debora Donnini

(După L’Osservatore Romano, 13 octombrie 2021)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu