Există un pasaj din enciclica Magnifica humanitas a Papei Leon al XIV-lea care mi-a provocat reflecții. Este vorba despre numerele 86-89, în special despre afirmația de la numărul 86: „Doctrina socială a Bisericii nu este doar un cuvânt adresat societății: este și un examen de conștiință pentru Biserică, casă și școală de comuniune, chemată mereu să verifice dacă principiile enunțate în acest capitol sunt trăite în primul rând în interiorul ei”.

În lumina acestei declarații a Papei Leon, sunt convins că Biserica mai are încă un drum lung de parcurs pentru a internaliza și metaboliza în sine principiile doctrinei sociale.

Doctrina socială: stil de viață al Bisericii

Paginile pe care Papa Leon le dedică, în enciclica Magnifica humanitas, examinării vieții interne a Bisericii constituie, în opinia mea, unul dintre cele mai curajoase și inovatoare pasaje din întregul document. Pentru prima dată, doctrina socială a Bisericii este prezentată nu numai ca un mesaj adresat societății civile, economiei, politicii și instituțiilor, ci ca o oglindă în care Biserica este chemată să se contemple pe sine.

Aceasta este o schimbare profundă de perspectivă. Prea mult timp, Doctrina socială a fost percepută ca un fel de „instrument pastoral”, aproape exclusiv ca o moștenire de oferit lumii: am vorbit politicienilor despre binele comun, antreprenorilor despre demnitatea muncii, administratorilor despre solidaritate, statelor despre subsidiaritate și participare. Toate acestea au fost și sunt necesare. Dar Papa Leon ridică o întrebare și mai radicală: au devenit aceste principii cu adevărat stilul vieții noastre ecleziale?

Întrebarea este pe cât de simplă, pe atât de incomodă. Biserica invită lumea la transparență: cât de transparentă este ea însăși? Invită la participare: cât de participative sunt cu adevărat structurile sale? Proclamă co-responsabilitatea tuturor celor botezați: cât de mult se practică aceasta concret? Propovăduiește dreptatea: cât de mult sunt eliberate relațiile ecleziale de opacitate, abuz și inegalitate?

Dacă aceste întrebări sunt incomode, este pentru că ating esența credibilității. Biserica nu își pierde autoritatea atunci când își recunoaște propriile slăbiciuni; o pierde atunci când pretinde că propovăduiește ceea ce se luptă să trăiască.

Enciclica afirmă clar că binele comun, în cadrul Bisericii, îmbracă chipul sinodalității, transparenței, responsabilității, evaluării, coresponsabilității și participării autentice a credincioșilor la procesele decizionale. Aceste afirmații nu pot fi considerate simple orientări pastorale: ele reprezintă criterii pentru convertirea eclezială.

În opinia mea, însă, suntem abia la începutul acestui drum. Doctrina socială a Bisericii a fost asimilată pe scară largă ca o învățătură adresată societății, dar este încă departe de a fi pe deplin internalizată și metabolizată în cultura instituțională a Bisericii însăși. Această observație ridică inevitabil o întrebare ecleziologică.

Subsidiaritatea în Biserică

Unul dintre cele mai semnificative pasaje ale enciclicei se referă la subsidiaritate. Este un principiu adesea invocat cu privire la stat și societatea civilă, dar trebuie să devină și un criteriu pentru viața eclezială.

O Biserică ce crede în subsidiaritate nu se teme de participare, nu vede fiecare diferență ca o amenințare și nu interpretează fiecare inițiativă autonomă ca nesupunere. Dimpotrivă, recunoaște că Duhul Sfânt nu vorbește numai prin anumite slujiri instituite, ci inspiră diverse daruri, carisme, competențe și sensibilități în poporul lui Dumnezeu.

Tentația paternalismului eclezial este omniprezentă: riscul unei Biserici în care puțini gândesc, decid și planifică, în timp ce mulți sunt pur și simplu implicați în executare. Însă această logică este departe de viziunea conciliară a Bisericii ca popor al lui Dumnezeu, unde toți cei botezați participă la misiunea lui Cristos.

Subsidiaritatea ar trebui să devină un criteriu standard al guvernării ecleziale. Fiecare nivel de autoritate ar trebui să sprijine, nu să înlocuiască, responsabilitatea nivelurilor inferioare. Consiliile pastorale și organismele de participare ar trebui să fie locuri eficiente de discernământ comunitar, nu numai organisme consultative menite să ratifice deciziile deja luate în altă parte.

Biserica primară descrisă în Faptele Apostolilor avea o caracteristică surprinzătoare: comuniunea spirituală genera și o comuniune concretă a bunurilor. „Nimeni dintre ei nu ducea lipsă”.

Acest text nu este numai un ideal spiritual, ci un criteriu eclezial. O comunitate care celebrează Euharistia, sacramentul unității, este chemată să se întrebe continuu despre modul în care își folosește resursele, își gestionează bunurile și distribuie responsabilitățile și oportunitățile.

Euharistia nu permite o Biserică divizată între cei care dețin puterea și cei care au numai datoria ascultării. Trupul lui Cristos nu cunoaște membri de primă clasă și membri de a doua clasă.

Nu este suficient să afirmăm că Biserica este comuniune; această comuniune trebuie să devină forma relațiilor, criteriul deciziilor și modul obișnuit de exercitare a autorității.

Sinodalitatea și conștiința de sine eclezială

Din această perspectivă, procesul sinodal reprezintă probabil cel mai mare exercițiu de conștiință de sine eclezială de la Conciliul al II-lea din Vatican încoace. Pentru prima dată, toți cei botezați, indiferent de slujirea, rolul sau starea lor în viață, au fost chemați nu numai să primească îndrumare, ci să contribuie la discernământul Bisericii.

Aceasta constituie deja un fapt revoluționar. A recunoaște că fiecare persoană botezată are ceva de spus Bisericii nu este o concesie democratică, ci o consecință directă a ecleziologiei baptismale a Conciliului. Duhul Sfânt nu vorbește exclusiv prin intermediul ierarhiei; El vorbește în întregul Popor al lui Dumnezeu, care posedă sensus fidei capabil să recunoască adevărul Evangheliei.

Totuși, tocmai aici apare riscul cel mai grav. Dacă procesul sinodal s-ar limita la extinderea spațiului de ascultare fără a modifica, cel puțin parțial, formele de exercitare a autorității, ar risca să se transforme într-o vastă consultare lipsită de consecințe instituționale reale.

Documentul final al Sinodului vorbește explicit despre o mișcare duală: reînnoirea spirituală și reforma structurală. Cele două dimensiuni nu pot fi separate. O reformă pur spirituală riscă să lase intacte acele dinamici instituționale care duc la concentrarea puterii, deresponsabilizarea credincioșilor, opacitate și paternalism. O reformă pur structurală, pe de altă parte, ar degenera cu ușurință în simplă eficiență organizațională.

Referirea din Magnifica humanitas la dreptatea eclezială este deosebit de puternică. Papa Leon vorbește despre „recuperarea relațiilor și structurilor ecleziale de acele distorsiuni care produc inegalitate, opacitate și abuz”.

Acesta este un limbaj curajos, deoarece recunoaște că până și Biserica poate fi infiltrată de dinamici care aparțin omului bătrân: dorința de control, urmărirea prestigiului, concentrarea puterii, incapacitatea de a asculta, apărarea corporatistă.

Biserica nu își pierde credibilitatea recunoscându-și propriile slăbiciuni; o pierde atunci când se preface că nu are niciuna.

Autoritatea evanghelică nu este niciodată dominație, ci slujire. Slujirea nu este o poziție de apărat, ci o responsabilitate de îndeplinit. Fiecare formă de autoritate eclezială ar trebui să poată răspunde la întrebarea evanghelică: Pe cine hrănesc? Pe cine eliberez? Pe cine slujesc?

Sinodalitatea nu poate fi numai o metodă de consultare ocazională; trebuie să devină o forma mentis [mentalitate], un mod obișnuit de a fi Biserică.

Schimbarea mentalității

Marea provocare nu constă pur și simplu în modificarea unui organism pastoral sau în introducerea de noi instrumente de participare. Adevărata convertire ține de mentalitate.

Poți avea un consiliu pastoral și să nu trăiești sinodalitatea. Poți convoca adunări și să nu asculți cu adevărat. Poți multiplica documentele despre coresponsabilitate și poți menține o cultură clericală. Sinodalitatea nu este un manual de reguli: este o spiritualitate.

Biserica nu este o democrație și nici nu ar putea fi în sensul strict al termenului, deoarece originile sale nu se nasc din suveranitatea poporului, ci din inițiativa liberă a lui Dumnezeu. Trăiește prin autoritatea lui Cristos și succesiunea apostolică. Cu toate acestea, recunoașterea acestui fapt teologic nu înseamnă afirmarea faptului că singurul model posibil de guvernare eclezială trebuie să fie monarhic.

De fapt, nimic nu împiedică Biserica să adopte forme de guvernare mult mai participative, în care comuniunea își găsește expresii instituționale mai mature și este mai coerente cu Evanghelia. Democrația, înțeleasă nu ca absolutizare a principiului majorității, ci ca o cultură a ascultării, participării, coresponsabilității, transparenței și controlului reciproc, apare în multe privințe surprinzător de apropiată de stilul evanghelic al autorității ca slujire.

Din această perspectivă, drumul sinodal inițiat de Papa Francisc și confirmat de Papa Leon al XIV-lea capătă o semnificație care depășește cu mult simpla celebrare a adunărilor ecleziale. Dacă este fidelă inspirației sale originare, ar putea reprezenta începutul unei democratizări lente, dar profunde, a vieții ecleziale, nu în sensul unei parlamentarizări a Bisericii, ci în recunoașterea efectivă a faptului că toți cei botezați sunt subiecți activi ai misiunii.

Conciliul al II-lea din Vatican făcuse deja o schimbare decisivă, mutând ecleziologia de la categoria de societas perfecta la cea mult mai biblică a poporului lui Dumnezeu și a comuniunii. Cu toate acestea, acea reînnoire teologică nu a găsit o dezvoltare corespunzătoare în structurile canonice.

Codul de Drept Canonic din 1983 a încorporat cu siguranță multe orientări conciliare, dar a lăsat structura fundamentală a exercitării autorității în esență neschimbată, confirmând „puterea ordinară supremă, deplină, imediată și universală” a Pontifului Roman și lăsând organismelor de participare un rol predominant consultativ.

Este adevărat că Conciliul a restabilit cu forță dimensiunea colegialității episcopale și că Codul recunoaște colegiul episcopal, împreună cu episcopul de Roma, ca având puterea supremă asupra Bisericii universale. Însă rămâne o întrebare crucială: ce formă instituțională ar trebui să ia astăzi ecleziologia comuniunii? Aici, procesul sinodal atinge probabil una dintre cele mai delicate probleme ale dreptului canonic actual.

Adevărata reformă sinodală nu va consta în înființarea de noi organisme de participare, ci în convertirea culturii ecleziale. Atâta timp cât transparența, responsabilitatea, evaluarea, participarea și coresponsabilitatea rămân simple proceduri, Biserica va continua să aibă o structură substanțial monarhică, temperată prin consultări. Când aceste principii vor deveni un habitus spiritual și criteriile standard pentru exercitarea autorității, atunci Doctrina Socială a Bisericii va fi convertit în sfârșit Biserica însăși, chiar înaintea lumii.

Criterii pentru evaluarea acțiunii ecleziastice

Enciclica menționează, de asemenea, unul dintre cele mai inovatoare aspecte ale Documentului sinodal: cultura transparenței, a responsabilității și a evaluării.

Prea des, transparența este redusă la publicarea situațiilor financiare sau la gestionarea abuzurilor. În realitate, Sinodul îi atribuie un sens mult mai profund, definind-o ca o atitudine cu adevărat spirituală, caracterizată de adevăr, loialitate, claritate, integritate, coerență și absența motivelor ascunse.

În acest sens, transparența devine o categorie evanghelică mai degrabă decât una administrativă.

O Biserică transparentă nu este pur și simplu o Biserică ce comunică mai mult. Este o Biserică în care procesele sunt ușor de înțeles, motivele deciziilor sunt luate explicit, informațiile necesare sunt accesibile și nimeni nu are impresia că deciziile sunt luate în locuri invizibile sau printr-o logică de neînțeles.

Transparența nu servește în primul rând la controlul autorității, ci la permiterea acelei încrederi reciproce pe care Documentul o consideră premisa indispensabilă pentru orice discernământ eclezial autentic.

Când transparența devine stilul standard de guvernare, coresponsabilitatea o experiență zilnică, evaluarea practică a exercitării slujirilor ca practică normală, participarea reală a celor botezați și subsidiaritatea ca un criteriu eficient pentru luarea deciziilor, atunci Biserica nu va fi dezvoltat pur și simplu o nouă teorie ecleziologică.

Timp de secole, am păstrat mai presus de toate practica responsabilității de jos în sus: preotul față de episcop, călugărul față de superior.

Sinodul, însă, recuperează o dimensiune aproape uitată a tradiției apostolice: chiar și cei aflați în poziții de autoritate trebuie să explice motivele deciziilor lor, să le verifice efectele, să accepte evaluări periodice și să se lase corectați de experiență.

Acesta nu este control birocratic. Este un exercițiu de umilință evanghelică. În Faptele Apostolilor, chiar și Petru simte nevoia să explice comunității din Ierusalim motivele comportamentului său față de Corneliu (Fap 11). Autoritatea apostolică nu se teme de confruntare, pentru că știe că adevărul nu pierde nimic din transparență.

În cele din urmă, apare poate cea mai radicală întrebare. Procesul sinodal nu necesită pur și simplu o Biserică ce ascultă. Necesită o Biserică aptă să învețe.

Pentru a învăța, este necesar să verificăm rezultatele deciziilor, să recunoaștem erorile, să corectăm căile și să modificăm structurile care nu mai favorizează misiunea.

Această cultură a evaluării este încă abia prezentă în viața eclezială. Se lansează inițiative pastorale, dar eficacitatea lor este rareori verificată; se încredințează responsabilități, dar slujirea lor nu este aproape niciodată evaluată; se iau decizii, dar rareori se întreabă ce rezultate au adus.

Totuși, tocmai această capacitate de a fi instruit de experiență este una dintre trăsăturile cele mai evanghelice ale sinodalității.

Clericalismul, de fapt, nu constă numai în centralizarea puterii; constă mai presus de toate în a crede că cei care exercită autoritatea nu sunt responsabili față de nimeni pentru deciziile lor. Sinodul propune, în schimb, o Biserică în care fiecare slujire, tocmai pentru că este un serviciu, acceptă să fie evaluat în lumina misiunii sale.

Poate că Biserica viitorului va fi credibilă nu numai atunci când va spune lumii ce trebuie să se schimbe, ci și atunci când va demonstra cu propria viață că schimbarea este posibilă.

Biserica ca profeție socio-politică

O Biserică aptă de ascultare, transparență, coresponsabilitate, dreptate și fraternitate ar fi deja o mare profeție evanghelică. Nu o Biserică perfectă, ci o Biserică convertită continuu de Evanghelie. Ea însăși va fi devenit primul laborator istoric al doctrinei sociale pe care o proclamă.

Și aceasta este probabil cea mai mare provocare a timpului nostru: să nu cerem lumii mai întâi să devină mai evanghelică, ci să permitem Evangheliei să transforme profund însăși casa Bisericii. Numai atunci ea va putea să se prezinte în fața omenirii nu ca o învățătoare care dă lecții, ci ca o comunitate care caută cu umilință în fiecare zi să trăiască ceea ce proclamă.

Căci adevărata reformă eclezială nu izvorăște din dorința de a părea mai buni în fața oamenilor, ci din disponibilitatea de a fi judecați de Domnul pe care suntem însărcinați să-l proclamăm.

Cred că acesta este punctul cel mai original care reiese din aceste reflecții: să citim Magnifica humanitas nu numai ca o enciclică socială, ci ca un program de reformare a guvernării ecleziale, în care doctrina socială devine un criteriu pentru convertirea instituțiilor Bisericii însăși.

De Domenico Marrone

(După Settimana News, 31 iulie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu