Despărțirea definitivă de Domnul, deschiderea, dar în mod imperfect, la Iubirea Tatălui şi îmbrățișarea cu Dumnezeu. În aceste scenarii distincte se desfășoară cele trei destine posibile ale existenței după moarte. Într-o călătorie ipotetică în dimensiunea transcendentală, ca aceea propusă în Divina Comedie de Dante Alighieri, cele trei condiții specifice în care se poate afla sufletul exprimă o apropiere şi o îndepărtare de Cristos. În aceste distanțe diferite – teribile, în diminuare progresivă sau nule – se situează iadul, purgatorul şi paradisul. Este vorba de stări ale sufletului care pot fi reprezentate respectiv prin imaginile dezlipirii, a dorinței şi a întâlnirii.

Vom fi judecați despre iubire

Pontifii s-au pronunțat de mai multe ori cu privire la diferitele perspective ale vieţii de dincolo îndemnând pe fiecare om să răspundă, în libertate deplină, la iubirea milostivă a lui Dumnezeu văzând în ceilalți, mai ales în cei nevoiași, faţa lui Isus. Acesta este criteriul fundamental de care depinde pelerinajul definitiv al omului. „În seara vieţii – spunea sfântul Ioan al Crucii – vom fi judecați despre iubire”. Referindu-se la parabola judecății finale, în care Isus se foloseşte de imaginea păstorului, Papa Francisc la Angelus din 22 noiembrie 2020 subliniază că va fi determinantă „logica proximității”, a apropierii „de El, cu iubire, în persoana celor mai suferinzi”:

Isus se identifică nu numai cu regele-păstorul, ci şi cu oile pierdute. Am putea vorbi ca despre o „dublă identitate”: regele-păstorul, Isus, se identifică şi cu oile, adică fraţii mai mici şi nevoiași. Şi indică astfel criteriul judecății: ea va fi luată pe baza iubirii concrete date sau refuzate acestor persoane, pentru că El însuși, judecătorul, este prezent în fiecare dintre ele. El este judecător, El este Dumnezeu-om, însă El este şi săracul, El este ascuns, este prezent în persoana săracilor pe care El îi menționează chiar aici. Spune Isus: „Adevăr vă spun: tot ceea ce aţi făcut (sau n-aţi făcut) unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi (sau nu mi-aţi) făcut” (v. 40.45). Vom fi judecați despre iubire. Judecata va fi despre iubire. Nu despre sentiment, nu: vom fi judecați despre fapte, despre compasiunea care devine apropiere şi ajutor grijuliu.

Nu ne putem sustrage de la judecata lui Dumnezeu. Îndeosebi, cei care au responsabilități de conducere nu trebuie să cedeze în faţa logicii puterii, ci trebuie să o urmeze pe cea a slujirii pentru a promova o înțelegere autentică. Subliniază asta, într-un timp amenințat de vânturi de război, Papa Ioan al XXIII-lea în mesajul-radio din 1961 adresat întregii lumi:

Biserica, prin natura sa, nu poate rămâne indiferentă la durerea umană, chiar şi atunci când este doar preocupare şi angoasă. Şi tocmai pentru aceasta Noi îi invităm pe guvernanți să se pună în faţa responsabilităților teribile pe care ei le poartă în faţa istoriei, şi, ceea ce contează mai mult, în faţa judecății lui Dumnezeu, şi îi implorăm să nu îndure presiuni false şi înșelătoare.

Iadul: dezlipirea de Dumnezeu

În viaţa veșnică omul nu-l poate contempla pe Domnul dacă nu alege în mod liber să-l iubească. În Catehismul Bisericii Catolice se subliniază că „nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă păcătuim grav împotriva lui, împotriva aproapelui nostru sau împotriva noastră”. „A muri în păcat de moarte fără să ne căim şi fără a primi iubirea milostivă a lui Dumnezeu, înseamnă a rămâne despărțiți pentru totdeauna de El printr-o alegere liberă a noastră. Şi această stare de auto-excludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu fericiții este desemnată cu termenul iad”.

„Cine nu iubește rămâne în moarte. Oricine îl urăște pe fratele său este un criminal şi voi știți că niciun criminal nu are viaţa veșnică ce rămâne în el” (1In 3,14-15).

În mesajul-radio de Crăciun din 24 decembrie 1944 al Papei Pius al XI-lea, referindu-se la tragedia războiului, aminteşte că generația de bărbați şi femei din secolul al XX-lea „a trăit atrocități de nedescris aşa de intens, încât amintirea atâtor orori va trebui să le rămână imprimată în amintire şi până în adâncul sufletului, ca imaginea unui iad”.

Unul din canoanele fundamentale ale vieţii creştine, subliniază Paul al VI-lea la Audiența generală din 28 aprilie 1971, se leagă de faptul că „trebuie să fie trăită în vederea destinului său escatologic, viitor şi veșnic”. „Discursul despre paradis şi despre iad – explică Papa Montini – nu se mai ascultă. O reflecţie care precede întrebări cruciale. „Ce anume devine, şi ce anume poate să devină scena lumii fără această conștiință a unei referințe obligatorii la o dreptate transcendentă şi inexorabilă?”. „Şi ce anume poate să fie soarta fatală, existențială, personală a fiecăruia dintre noi – mai întreabă Papa Paul al VI-lea – dacă în schimb Cristos fratele, învățătorul şi păstorul din zilele noastre muritoare, cu adevărat se va ridica drept judecător implacabil în pragul zilei nemuritoare?”. Destinul definitiv al omului este legat așadar de răspunsul său, sau lipsa de răspuns, la iubirea lui Dumnezeu. Papa Ioan Paul al II-lea aminteşte asta în Audiența generală din 28 iulie 1999:

Dumnezeu este Tată infinit de bun şi milostiv. Dar omul, chemat să-i răspundă în libertate, poate alege din păcate să respingă definitiv iubirea sa şi iertarea sa, sustrăgându-se astfel pentru totdeauna de la comuniunea bucuroasă cu El. Tocmai această situaţie tragică este indicată de învățătura creştină atunci când vorbește despre osânda iadului. Aceeaşi dimensiune de nefericire pe care această condiție întunecată o poartă cu sine poate fi într-un fel intuită în lumina unor experiențe teribile ale noastre, care fac viaţa, cum se obișnuiește să se spună, un iad.

Iadul, afirmă Papa Francisc în afară de asta, este o alegere a omului care se îndepărtează de Domnul. Vizitând în 2015 parohia romană „Santa Maria Madre del Redentore”, Pontiful spune că „merge în iad numai cel care-i spune lui Dumnezeu: «Nu am nevoie de Tine, mă descurc singur», aşa cum a făcut diavolul care este singurul care noi suntem siguri că este în iad”.

Purgatorul: dorința de Tatăl

Purgatorul este destinul celor care încă nu sunt pregătiți pentru comuniunea perfectă şi definitivă cu Dumnezeu. În Catehismul Bisericii Catolice se aminteşte că, în acest caz, drumul spre fericirea deplină cere o purificare. „Cei care mor în harul şi în prietenia lui Dumnezeu, dar sunt purificați imperfect, deşi sunt siguri de mântuirea lor veșnică, sunt supuși însă, după moartea lor, la o purificare, cu scopul de a obține sfințenia necesară pentru a intra în bucuria din cer”. Așadar Biserica numește „purgator această purificare finală a celor aleşi, care este cu totul altceva decât pedeapsa celor condamnați”.

„Să nu ezităm să-i ajutăm pe cei care au murit şi să oferim pentru ei rugăciunile noastre” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Purgatorul, explică Papa Paul al VI-lea în timpul Via Crucis la Colosseum în 1965, este durerea răposaților noştri „născută dintr-o tensiune devenită extrem de conștientă, de a dori fericirea în Dumnezeu şi de a nu o putea dobândi repede”. În scrisoarea intitulată „Templul Maxim”, în care sunt îndemnate călugărițele la rugăciuni speciale pentru Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Papa Ioan al XXIII-lea cere să se roage pentru „sufletele din purgator, pentru ca să le fie grăbită viziunea beatifică”. La Audiența generală din 2011, Papa Benedict al XVI-lea aminteşte învăţăturile sfintei Ecaterina din Genova, cunoscută mai ales pentru viziunea sa despre purgator.

Este important de notat că Ecaterina, în experienţa sa mistică, nu are niciodată revelații specifice despre purgator sau despre sufletele care se purifică acolo. Totuşi, în scrierile inspirate de sfânta noastră este un element central şi modul de a-l descrie are caracteristici originale faţă de epoca sa. Prima trăsătură originală se referă la „locul” purificării sufletelor. În timpul său se reprezenta asta îndeosebi prin recurgerea la imagini legate de spațiu: se gândea la un anumit spațiu, unde s-ar găsi purgatorul. În schimb, în Ecaterina purgatorul nu este prezentat ca un element al peisajului din măruntaiele pământului: nu este un foc exterior, ci interior. Acesta este purgatorul, un foc interior.

„Există o legătură profundă şi indisolubilă între cei care încă sunt pelerini în această lume – între noi – şi cei care au trecut pragul morții pentru a intra în veșnicie”. Papa Francisc aminteşte asta la Audiența generală din 30 octombrie 2013 subliniind că „toţi botezații de aici de pe pământ, sufletele din purgator şi toţi fericiții care sunt deja în paradis formează o singură mare familie. Această comuniune între pământ şi cer se realizează în special în rugăciunea de mijlocire”.

Paradisul: întâlnirea cu Domnul

Cel care moare în harul şi în prietenia lui Dumnezeu, trăieşte mereu cu Cristos. Acesta este paradisul, o viaţă perfectă – se citește în Catehismul Bisericii Catolice – care este „scopul ultim al omului şi realizarea aspirațiilor sale cele mai profunde, starea de fericire supremă şi definitivă”. „Cu moartea sa şi învierea sa Isus Cristos ne-a «deschis» cerul. Viaţa fericiților constă în posesia deplină a roadelor răscumpărării realizate de Cristos, care asociază la glorificarea sa cerească pe cei care au crezut în El şi care au rămas fideli faţă de voința sa. Cerul este comunitatea fericită a tuturor celor care sunt perfect încorporaţi în El”.

„Nu este timp de dormit, pentru că paradisul nu este făcut pentru fotolii” (Sfântul Filip Neri).

„Viaţa noastră este un drum spre paradis”, afirmă Papa Ioan Paul al II-lea la 11 martie 1979, adresându-se tinerilor din parohia romană „Sfântul Vasile”. „Trebuie să ne gândim la paradis! Cartea vieţii noastre creştine – adaugă Papa Wojtyła – o jucăm pariind pe paradis!”. Așadar Dumnezeu Tatăl îi aşteaptă pe fiii săi. Papa Ioan Paul I aminteşte asta la Audiența generală din 20 septembrie 1978:

Dumnezeu este atotputernic, Dumnezeu mă iubește imens, Dumnezeu este fidel faţă de promisiuni. Şi El, Dumnezeul milostivirii, aprinde în mine încrederea; motiv pentru care eu nu mă simt nici singur, nici inutil, nici abandonat, ci implicat într-un destin de mântuire, care va îmboboci într-o zi în paradis. (…) Aş vrea ca să citiți o omilie ținută de sfântul Augustin în ziua de Paşte despre Aleluia. Adevăratul Aleluia – spune cam aşa – îl vom cânta în paradis. Acela va fi Aleluia al iubirii depline: acesta, cel de acum, este Aleluia al iubirii înfometate, adică al speranţei.

Omul nu trebuie să trăiască fără o țintă, fără o destinație. La Regina Caeli din 10 mai 2020, Papa Francisc afirmă că Dumnezeu „a pregătit pentru noi locul cel mai demn şi frumos: paradisul”. „Să nu uităm asta: locuința care ne aşteaptă este paradisul. Aici suntem în trecere. Suntem făcuți pentru cer, pentru viaţa veșnică, pentru a trăi pentru totdeauna. Pentru totdeauna: este ceva ce acum nu reușim nici măcar să ne imaginăm. Dar este şi mai frumos să ne gândim că acest pentru totdeauna va fi totul în bucurie, în comuniunea deplină cu Dumnezeu şi cu ceilalți, fără să mai fie lacrimi, fără supărări, fără dezbinări şi tulburare”. Numai pe un drum se poate ajunge în paradis. Această cale este Isus: a-l imita în iubire, a urma pașii săi înseamnă a găsi propriul loc în cer.

Biserica din cer

Paradisul este împărăția frumuseții în care strălucește lumina Mariei. Papa Pius al XII-lea aminteşte asta, la 8 decembrie 1953, în mesajul-radio adresat Acțiunii Catolice italiene:

Şi desigur pe faţa propriei Mame Dumnezeu a adunat toate splendorile artei sale divine. Privirea Mariei! Zâmbetul Mariei! Dulceața Mariei! Maiestatea Mariei, Regina cerului şi a pământului! Cum strălucește luna pe cerul întunecat, tot aşa frumusețea Mariei se distinge de toate frumusețile, care apar umbre alături de ea. Maria este cea mai frumoasă dintre toate creaturile. Voi știți, preaiubiţi fii şi fiice, cât de ușor o frumusețe umană, care este ca umbra unei flori, răpeşte şi exaltă o inimă gentilă: așadar ce ar face în faţa frumuseții Mariei, dacă ar putea s-o contemple dezvăluită, faţă în faţă, aşa a văzut Alighieri în Paradisul (cântul 31, v. 130-135), în mijlocul a „peste mii de îngeri în sărbătoare”, „răzând o frumusețe, ce fericire – era în ochii tuturor celorlalți sfinţi”: Maria!

Paradisul este cerul deschis pentru om şi este Împărăția vieţii veșnice. Papa Paul al VI-lea subliniază asta la 30 iunie 1968 în concelebrarea solemnă la încheierea Anului Credinţei:

Noi credem în viaţa veșnică. Noi credem că sufletele tuturor celor care mor în harul lui Cristos, fie că mai trebuie să fie purificate în purgator, fie că din momentul în care părăsesc propriul trup sunt primite de Isus în paradis, aşa cum a făcut El pentru tâlharul cel bun, constituie poporul lui Dumnezeu din lumea de dincolo de moarte, care va fi înfrântă definitiv în ziua Învierii, când aceste suflete vor fi reunite cu trupurile lor. Noi credem că multitudinea sufletelor, care sunt reunite în jurul lui Isus şi al Mariei în paradis, formează Biserica din cer, unde ele în fericirea veșnică îl văd pe Dumnezeu aşa cum este şi unde sunt şi asociate, în diferite grade, cu sfinții îngeri la conducerea divină exercitată de Cristos glorios, mijlocind pentru noi şi ajutând slăbiciunea noastră cu grija lor fraternă.

Fericiții din cer „toţi împreună formează o singură Biserică”. „Şi cu credinţă şi în speranţă – conclude Papa Montini – noi aşteptăm învierea morților şi viaţa veacului ce va veni”.

De Amedeo Lomonaco

(După Vatican News, 11 aprilie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu