În etimologia sa greacă, termenul eutanasie este legat de conceptul de „moarte bună” (εὐθάνατος). Acest termen era asociat, în antichitate, cu o moarte fără suferințe. Scopul medicului era acela de a face în aşa fel încât, pe cât posibil, ultimele clipe de viaţă să nu fie dureroase. Această formă de „eutanasie” nu era discordantă cu ceea ce este indicat în jurământul lui Hipocrate: „Nu voi administra nimănui, nici dacă este cerut, un medicament mortal, nici nu voi sugera un astfel de sfat; în mod asemănător nu voi da vreunei femei un medicament abortiv”. În schimb astăzi cu termenul eutanasie nu se mai face referință la acea semnificație originară. Se înţelege, mai degrabă, o acțiune menită să provoace cu anticipație moartea unui bolnav cu scopul de a-i alina suferinţele.

În istoria sa bimilenară, Biserica catolică a afirmat mereu că viaţa umană trebuie să fie apărată de la conceperea sa până la moartea naturală. Astfel, conform afirmației din Catehismul Bisericii Catolice, „oricare i-ar fi formele şi motivele, eutanasia voluntară este o omucidere. Ea contravine grav demnității persoanei umane şi respectului faţă de Dumnezeul cel viu, Creatorul ei” (nr. 2324).

Cu progresul tehnologic au apărut noi întrebări din punct de vedere etic. Dezvoltarea medicinii a permis îmbunătățirea sănătății şi prelungirii vieţii aşa cum nu s-a întâmplat vreodată în trecut nici nu se putea imagina. În această privință, în urmă cu 65 de ani, la 24 noiembrie 1957, Pius al XII-lea a ținut un discurs unui grup de anestezişti şi reanimatori pe care papa Francisc l-a definit „memorabil”.

Reafirmând ilegitimitatea eutanasiei, papa Pacelli afirma totuşi că nu există obligația de a folosi mereu toate mijloacele terapeutice potențial disponibile şi că, în cazuri bine determinate, este permisă abţinerea de la ele: este prima aluzie la principiul aşa-numitei „îndârjiri terapeutice”. Este definit permis din punct de vedere moral a renunța la aplicarea de mijloace terapeutice, sau suspendarea lor, când folosirea lor nu corespunde criteriului „proporţionalităţii îngrijirilor”.

Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea şi Conciliul al II-lea din Vatican

În enciclica Mater et Magistra, Ioan al XXIII-lea subliniază că „viaţa umană este sacră: încă de la apariţia sa angajează direct acțiunea creatoare a lui Dumnezeu”. În enciclica Pacem in terris, Ioan al XXIII-lea indică în afară de asta printre drepturi acela „al fiecărei fiinţe umane la existență”, un drept „legat cu obligația de a se păstra în viaţă”. Constituția conciliară Gaudium et spes pune eutanasia în lista încălcărilor respectării persoanei umane şi a „tot ce se opune vieții înseși, cum ar fi omorul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia, și chiar sinuciderea voluntară; tot ce violează integritatea persoanei umane, ca mutilările, tortura fizică sau psihică, încercările de a constrânge însuși sufletul; tot ce insultă demnitatea umană, cum ar fi condițiile neomenești de viață, detenția arbitrară, deportarea, sclavia, prostituția, traficul de femei și tineri; de asemenea, condițiile înjositoare de muncă în care muncitorii sunt socotiți simple unelte de profit și nu persoane libere și responsabile” (GS, 27). Paul al VI-lea, în 1974, alătură sfârşitul vieţii de problemele rasiale, adresându-se Comitetului special al Națiunilor Unite pentru tema Apartheid subliniind egalitatea tuturor fiinţelor umane şi necesitatea de a proteja drepturile minorităților precum şi „drepturile bolnavilor incurabili şi ale tuturor celor care trăiesc la marginile societății şi sunt fără glas”.

Ioan Paul al II-lea: eutanasia şi cultura morții

În enciclica din 1995, Evangelium vitae, Ioan Paul al II-lea subliniază că eutanasia, „mascată şi sfâșietoare sau realizată deschis şi chiar legalizată”, este tot mai răspândită. „Dintr-o presupusă milă în faţa durerii pacientului, este uneori justificată cu o motivație utilitaristă, menită să evite cheltuieli neproductive prea mari pentru societate”. Astfel se propune „suprimarea nou-născuților deformaţi, a celor handicapaţi grav, a neputincioşilor, a bătrânilor, mai ales dacă nu sunt autosuficienţi, şi a bolnavilor terminali”. Pontiful polonez subliniază că „devine tot mai puternică tentația eutanasiei, adică de a lua în stăpânire moartea, provocând-o cu anticipare şi punând astfel capăt «în mod dulce» vieţii proprii sau altuia”. În realitate, „ceea ce ar putea să pară logic şi uman, văzut în profunzime se prezintă absurd şi inuman. Aici suntem în faţa unuia dintre simptomele mai alarmante ale culturii de moarte”.

Benedict al XVI-lea: îngrijirea iubirii şi a însoțirii

Mai are sens existenţa unei fiinţe umane care se află în condiții destul de precare, pentru că este bătrână şi bolnavă? De ce, atunci când provocarea bolii devine dramatică, să se continue să se apere viaţa, neacceptând mai degrabă eutanasia ca o eliberare? Cu aceste întrebări, explică Benedict al XVI-lea în 2007, „trebuie să se măsoare cel care este chemat să-i însoțească pe bătrânii bolnavi, în special atunci când par că nu mai au posibilități de vindecare”. „Mentalitatea determinată de astăzi – adaugă el – tinde adesea să-i marginalizeze pe aceşti fraţi şi surori ai noştri suferinzi, ca şi cum ar fi numai o «povară» şi «o problemă» pentru societate”. „Cel care are simțul demnității umane ştie că ei, în schimb, trebuie respectați şi susținuți în timp ce înfruntă dificultăți serioase legate de starea lor ba chiar este corect să se recurgă, atunci când este necesar, şi la folosirea de îngrijiri paliative, care, deşi nu pot vindeca, sunt în măsură însă să aline durerile care derivă din boală”. „Totuşi, mereu alături de îngrijirile clinice indispensabile – afirmă Benedict al XVI-lea – trebuie arătată o concretă capacitate de a iubi, pentru că bolnavii au nevoie de înțelegere, de întărire şi de încurajare şi însoțire constantă”.

Francisc: nu culturii rebutului

Gândirea dominantă, marcată de „cultura rebutului”, propune uneori o „falsă compasiune”: „aceea – subliniază papa Francisc adresându-se în 2014 participanților la întâlnirea promovată de Asociația Medicilor Catolici Italieni – care consideră că este un ajutor dat femeii să favorizeze avortul, un act de demnitate să provoace eutanasia, o cucerire științifică «să producă» un copil considerat ca un drept în loc de a-l primi ca dar; sau a folos vieți umane drept cobai de laborator pentru a salva eventual altele. În schimb, compasiunea evanghelică este aceea care însoţeşte în momentul nevoii, adică aceea a bunului samaritean, care «vede», are compasiune, se apropie şi oferă ajutor concret”. În sfârşit, papa Francisc subliniază într-un mesaj din 2017 despre tema sfârșitului vieţii, că „a nu activa mijloace disproporționate sau a suspenda folosirea lor, echivalează cu a evita îndârjirea terapeutică, adică a face o acțiune care are o semnificație complet diferită de eutanasie”. Şi aminteşte ceea ce este exprimat în Catehismul Bisericii Catolice: „Întreruperea procedurilor medicale costisitoare, periculoase, extraordinare sau disproporționate faţă de rezultatele așteptate poate să fie legitimă. În acest caz există renunțarea la îndârjirea terapeutică. Aşa nu se vrea provocarea morții: se acceptă că nu poate fi împiedicată”.

În scrisoarea Samaritanus bonus despre îngrijirea persoanelor aflate în fazele critice şi terminale ale vieţii, aprobată de papa Francisc şi publicată la 22 septembrie 2020, Congregația pentru Doctrina Credinţei afirmă că „nevindecabil nu este niciodată sinonim cu incurabil”: cel care este afectat de o boală în stadiul terminal ca acela care se naște cu o previziune limitată de supraviețuire are dreptul de a fi primit, îngrijit, înconjurat de afect. Biserica este contrară îndârjirii terapeutice, dar reafirmă ca „învățătură definitivă” că „eutanasia este o crimă împotriva vieţii umane”.

De Amedeo Lomonaco

(După Vatican News, 9 februarie 2022)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu