Sacramentul Reconcilierii este prin excelență sacramentul bucuriei: naturale şi supranaturale, umane şi creştine. A subliniat asta cardinalul penitenţiar major Mauro Piacenza în timpul Lectio magistralis cu care a deschis luni după-amiază, 21 martie, al XXXII-lea Curs despre forul intern. Organizat de Penitenţiaria Apostolică, întâlnirea se desfășoară în palatul roman al Cancelariei până la 25.
Oricât de dureroasă şi laborioasă poate să fie opera de discernământ cu privire la propria viaţă, a adăugat cardinalul, „examinarea obiectivă şi realistă a propriei conștiințe, cu căinţa şi durerea care urmează, anunţarea, declarația şi experienţa faptului de a fi iertați, reconciliaţi total şi real, așadar eliberați de propriul păcat nu poate să fie decât o experienţă de bucurie, de bucurie autentică, de bucurie deplină, de bucurie fără comparație”.
Desigur, a explicat el, se vorbește de o bucurie supranaturală, pe care „n-o putem confunda în niciun caz cu încetarea sau eliminarea simțului psihologic de vină”. Certitudinea de „a fi iertați realmente şi bucuria care izvorăște din asta se nasc integral şi aş spune exclusiv din credinţă”. Nu trebuie să se pretindă niciodată, a afirmat cardinalul, că „dezlegarea sacramentală produce dispariția simțului psihologic de vină, care poate să existe, dar care nu este nici consecință directă nici înnăscută în celebrarea sacramentului”.
Rezultă, aşa cum este ușor de dedus, că „experienţa bucuriei care izvorăște din dezlegarea păcatelor va fi cu atât mai intensă cu cât va fi mai profundă şi autentică credinţa şi, paralel, cu cât va fi mai realistă şi autentică durerea pentru păcatele comise şi dezlipirea necesară, interioară de ele, căinţa”.
Sacramentul reconcilierii, a spus penitenţiarul major, „strălucește în toată frumusețea sa ca sacrament al bucuriei, dacă este înțeles în întregime şi trăit în interior în acel orizont necesar de credinţă autentică, ce permite acțiunii sacramentale mântuitoare să fie primită personal în toată eficacitatea sa obiectivă şi supranaturală”.
De fapt, sacramentele nu sunt numai „manifestarea credinţei celui care le primeşte”. Ele sunt „acțiune a lui Dumnezeu în viaţa creștinului; prin cele şapte semne sfinte, Dumnezeu alege, iarăși şi întotdeauna, să atingă sufletul credinciosului, transformându-l şi performându-l”. Bucuria reconcilierii, tocmai pentru că este supranaturală, „cere să fie păzită, apărată, primită şi alimentată încontinuu”. Este o bucurie profundă, „autentică, o bucurie pe care nimeni nu ne-o va putea lua vreodată”.
Căile tradiționale ale pocăinţei, care şi în acest timp al Postului Mare „suntem chemaţi să le reînnoim, sunt, după părerea mea, potrivite şi pentru a păzi bucuria intimă a reconcilierii: rugăciunea, postum şi pomana, înţeleasă ca expropriere totală înainte de toate de noi înșine, sunt condițiile nu ale unei pocăinţe triste şi rău suportate, ci ale păstrării bucuriei creştine autentice”.
Rugăciunea menține „inima deschisă larg în mod constant spre Dumnezeu şi, acolo unde este rugăciune liturgică, deschide lumea la Dumnezeu, așadar păstrează bucuria privirii asupra scopului ultim, asupra împlinirii definitive şi dăruiește sens existenței”. Postul afirmă „foamea autentică de semnificație şi de mântuire prezentă în inima omului, deschizând la acea împărtășire indispensabilă care este, şi ea, izvor de bucurie”. În sfârşit, pomana, înţeleasă ca „expropriere de sine, permite depășirea acelor atitudini egocentrice tipice ale păcatului şi induse aşa de violent de cultura dominantă”.
Dacă reconcilierea este sacramentul bucuriei în care penitentul „învie şi duhovnicul tresaltă de bucurie, pentru lucrarea minunată săvârșită de Dumnezeu; dacă el înflorește în direcția spirituală, capabil să edifice sufletele, Biserica şi lumea”, atunci rezultă că realmente „putem afirma că noua evanghelizare, o nouă evanghelizare autentică de care simțim tot mai mult că avem nevoie, începe de la confesional!”. De la el, a remarcat cardinalul, şi nu de la întâlniri, „nu de la operații cerebrale sau iniţiative analoge”. Adică începe de la redescoperirea „simțului păcatului, de la recunoaşterea umilă şi realistă a propriei limite şi de la dispoziția corespunzătoare de a cere cu umilinţă iertare, pentru a fi reedificaţi în Cristos”.
Un botezat care „ar trăi experienţa reală a milostivirii divine, ar fi la fel de realmente evanghelizat”. Milostivirea divină, „oferită şi primită, este sinteză luminoasă a operei mântuitoare realizate de Cristos Domnul: în ea, Dumnezeu se apleacă asupra creaturii corupte, rănite de păcat”.
(După L’Osservatore Romano, 22 martie 2022)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu