Istoria ne relatează modul în care, în cursul marelui război, puterile înțelegerii au încercat să consacre propriile armate Preasfintei Inimi a lui Isus. O imagine a Preasfintei Inimi a fost purtată în mod deschis la piept, între anii 1915 şi 1917, agăţată de ţinutele soldaților şi imprimată pe steagurile naţionale.

La peste un secol de distanță, în timp ce noi dinamici geopolitice trimit lumea în derivă, a patra enciclică a lui Francisc invită să ne întoarcem la izvorul alianţelor. Pe valul lui Fratelli tutti, a patra enciclică pontificală Dilexit nos repune esența Preasfintei Inimi, simbol antic al iubirii creştine, în aspirațiile – atribui acestui cuvânt o valoare religioasă – colective şi realizabile în relațiile umane.

Tema „întâlnirii cu celălalt” este adevărata întorsătură a dramei antropologice explorată în enciclică, ce se leagă de episoade care au făcut istorie. Printre acestea se remarcă înrădăcinarea unor filozofii dominante pe axioma „gândesc deci sunt”, subînțeleasă în referirea la ideile „clare și distincte” (nr. 10). Francisc descrie procesul de „fragmentare” a Ființei, de la închiderea în „propriul eu” până la dispariția celuilalt din orizontul uman (nr. 17). În concluzie, indică iubirea lui Dumnezeu ca vector de readucere a omenirii pe orbita „apropierii”, a Ființei identificate în acel „tu”, a „legăturii” și a „deschiderii”, în sinteză a „comuniuni” (nr. 10-14.18.25), în care să se lanseze un alt mod de a putea realiza ceea ce a fost definit, cu expresie semnificativă, „miracolul social” (nr. 28).

Acest miracol este văzut a se împlini într-un loc „interior”, „intim”, „profund”, „substanțial”, „central” și nuclear, deoarece se întâmplă în „nucleu”, în ceea ce are caracter unitar. Cu această gamă de frecvențe semantice ale lexicului creștin al iubirii, transmise în enciclică, ideea creștină de nucleu se transmite în experiența unei „comuniuni” a inimii noastre, dezvăluită sub aparenţele unui „mic atom” primit în cuptorul arzător din coasta lui Isus, conform cuvintelor autobiografice ale sfintei Margareta Maria Alacoque.

Observ – depășind reticențele istoricului de a adopta o abordare intuitivă – antinomia care există între aceste moduri iubitoare sau cele războinice de a gândi un nucleu. Nu o găsesc doar între două teorii filozofice ale nucleului ci între două concepții despre unitatea în viață.

Eterogenitatea inimii și a masacrelor devine nerezolvabilă atunci când tehnologiile militare au compromis materia, de parcă nu ar avea nicio relevanță pentru spirit; în momentul în care, dezintegrând atomul ca element și valoare constitutivă, inventează „fisiunea” nucleară și, odată cu aceasta, distrugerea în masă.

Dilexit nos ne amintește că „fisurile” din coasta celui pe care l-au „străpuns” (nr. 104), caracteristice ale iconografiei devoționale, sunt lipsite de implicații anihilante. În schimb, asumă semnificațiile spirituale ale „intrării în secretul inimii” (nr. 104), ale „deschiderii sacre” din care pot fi revărsate sacramentele (nr. 108 și 149). Sunt „semne ale dăruirii totale de sine” (nr. 151). Oferă conștientizarea păcatelor noastre reflectate într-o Inimă „rănită continuu” (nr. 153) și aprind „dorința de a mângâia” (nr. 158). Aşadar, ele înfăptuiesc „miracolul […] tristeții bune care duce la dulceață” (nr. 159) care înmoaie relațiile sociale.

Semnul vizibil al rănii, reprezentată în arta sacră despre Inimii lui Isus, trezește dorința de „reparare”. Nu induce la ruperea nucleului, la scindarea a ceea ce este nuclear. În schimb, implică nevoia de a vindeca „structura” însăși a „păcatului social” inerent în „agresiunea îndreptată spre ceilalți” (nr. 183). Asta sugerează să se „vindece relațiile” umane, restabilind o „legătură în caritatea fraternă” (nr. 189). „Căinţa” devine astfel parte a valorilor sociale virtuoase, de vreme ce generează solidaritate care favorizează compasiune, milostivire și reconciliere (nr. 190).

După cum a explicat Ioan Paul al II-lea și, împreună cu el Francisc, începem să construim „pe ruinele acumulate de ură și violență […] o nouă civilizație” definită „civilizație a iubirii” (nr. 181-182 ).

Venirea erei atomice vede conturarea conceptului de nucleu în procesul de descompunere, aplicat fizicii și, în același timp, politicii internaționale. Tehnologia este târâtă până la extremele unei gândiri care perverteşte nucleul până la punctul culminant cu producerea de dispozitive care păstrează un atom de moarte. Este ceea ce ar putea fi cel mai străin de spiritualitatea creștină. Dimpotrivă, creștinii venerează ideea unui nucleu în formă de inimă, în ceea ce insuflă ceea ce este indivizibil și unificator, și recurg la el pentru a vindeca relațiile umane. Asistăm la o ciocnire de civilizații, între cei care izolează nucleul, redus la o țintă de lovit, cu intenții genocide, și cei care, în comuniune, păstrează unitatea în inimile lor ca un atom de foc, conform unelor expresii conotative din mistica Preasfintei Inimi.

Iubirea creștină nu este totalitară, ci „infinită” (nr. 60, 67, 79, 196). Este total războiul nuclear și încercarea sa autodistructivă de a pune capăt contrariilor. Inima lui Isus nu impune limite, nu pune condiții, nu dă ultimatumuri. Este o iubire nebună, o inimă în flăcări, așa cum este înfățișată; un foc care încălzește, dar nu distruge. Ne învață să armonizăm fiecare istorie „fragmentată în mii de bucăți”, să o reparăm bazându-ne pe inimă, după modelul Mariei, mama lui Dumnezeu, care „vedea și ceea ce încă nu înțelegea” ținând-o în viață, păstrând-o „vie în așteptare” (nr. 19). În inimă „ceva […] se naște din incognoscibil” (nr. 24), apare din „încrederea” (cuvânt repetat de 28 de ori în enciclică) „care cheamă la întâlnire” (nr. 54), nu la conflict, ci la „adoraţie” (nr. 51).

De Pino Esposito

(După L’Osservatore Romano, 14 noiembrie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu