Astăzi, 4 august, îl comemorăm pe unul dintre puținii parohi canonizați de Biserica catolică: sfântul Ioan Maria Vianney, parohul de Ars. „Există un aspect al vieții sale care mă frapează în mod deosebit, mă provoacă și mă atrage: lipsa sa perpetuă de odihnă”, scrie părintele Alessandro Di Medio într-o notă pentru SIR, observând: „Odihna, somnul și relaxarea sunt cu siguranță importante pentru un preot, permițându-i să se concentreze și să-și îndeplinească bine îndatoririle (altfel diavolul nu ar fi încercat să-i fure somnul parohului de Ars). Totuși, dacă un preot vrea să fie eficient și cu adevărat rodnic, cred că trebuie să abandoneze definitiv ideea de a-și apăra rutina, echilibrul, somnul de după-amiază, altfel va veni inevitabil ziua în care va fi tentat să apere toate acestea, chiar și de oamenii pentru care a fost de acord să-și dea viața”.

Astăzi, 4 august, îl comemorăm pe unul dintre puținii parohi canonizați de Biserica catolică: sfântul Ioan Maria Vianney, parohul de Ars. Nu că Bisericii îi lipsesc preoți sfinți: există o armată formată din ei! Dar este interesant (și tulburător) că sunt foarte puțini cei care ca slujire au desfășurat grija faţă de suflete într-o parohie.

Acesta este un fapt care mă provoacă și mă stimulează, ca paroh: cum poate parohul de Ars să mă inspire la sfințenie?

Există un aspect al vieții sale care mă frapează în mod deosebit, mă provoacă și mă atrage: lipsa sa constantă de odihnă. Trebuie spus că diavolul a fost implicat. „grappino”, așa cum îl numea parohul de Ars pentru a-l tachina într-un mod exorcist, nu voia să doarmă în cele câteva ore în care a încercat să se întindă în pat și l-a ținut treaz făcându-i patul să se miște dintr-o parte în alta a camerei. Chiar și sfântul Ioan Maria uita ușor de somn, pentru că, pentru a-și umple lacunele în cunoștințele sale, petrecea noaptea studiind și pregătind omilii, apoi mergea la spovezi în zori și de acolo își îndeplinea toate treburile zilnice, care constau în mare parte în spovezi, spovezi, spovezi până târziu în noapte… și apoi studia din nou și așa mai departe. Avea puțin timp de odihnă: și acel puțin timp diavolul i-l lua. De aceea, parohul de Ars părea fizic mai bătrân decât era în realitate, cu o înfățișare perpetuu ridată și slăbită, atât de mult încât a devenit ținta unor ridiculizări vulgare din partea unora dintre enoriașii săi rău intenționați cu privire la presupusele motive ale acelei înfățișări perpetuu epuizate.

Mă gândesc la el, apoi mă gândesc la acei oameni buni care, când mă întâlnesc, îmi spun: „Pari obosit”, și zâmbesc. Odihna, somnul și relaxarea sunt cu siguranță importante pentru un preot, permițându-i să se concentreze și să-și îndeplinească bine îndatoririle (altfel diavolul nu ar fi încercat să-i fure somnul parohului de Ars); Totuși, dacă un preot vrea să fie eficient și cu adevărat rodnic, cred că trebuie să abandoneze definitiv ideea de a-și apăra rutina, echilibrul, somnul de după-amiază, altfel va veni inevitabil ziua în care va fi tentat să apere toate acestea chiar și de oamenii pentru care a fost de acord să-și dea viața.

Noi, preoții, riscăm să începem bine și să terminăm prost: să fim gata, la începutul slujirii noastre, să ne oferim în jertfă uniți cu Cristos, doar pentru ca apoi, pe parcurs, poate din cauza dezamăgirilor, greutăților și amărăciunilor, să fim reduși la o mică burghezie cu program de lucru. Și totuși nu merită: Nu merită să fii preot dacă trebuie să ne păstrăm intacți. Mai bine ridați și roditori decât sterili cu un ten sănătos. Și apoi, să fim sinceri: nimeni nu a părăsit vreodată preoția din cauza oboselii de a lucra în via lui Dumnezeu; dacă e să spunem așa, alte oboseli, mai întunecate și mai profunde, au prins mai întâi în mrejele celor care mai târziu nu au găsit bucurie în slujirea lor, ci numai trudă.

Parohul de Ars a murit de epuizare pe 4 octombrie 1859, după ce se dăduse totul oamenilor cărora le fusese trimis: dăruindu-și totul, a salvat totul în iubire. Acceptarea trudei sale din iubire, a insomniei sale pentru Împărăție, este aspectul său care mă atrage cel mai mult și îmi dă speranța că, în calitate de paroh, îl pot imita măcar puțin, pentru a împărtăși cu el răsplata destinată lucrătorilor Evangheliei.

De Alessandro Di Medio

(După Agenția SIR, 4 august 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu