Cel de-al 7-lea Seminar privind comunicarea Bisericii, intitulat „Provocările Inteligenței Artificiale”, a avut loc recent la Universitatea Pontificală Catolică din Santiago, Chile. Întâlnirea a reunit 40 de episcopi și sute de comunicatori, lucrători pastorali, cadre universitare și reprezentanți ai Bisericii din America Latină și Caraibe. Seminarul a început cu un mesaj papal semnat de secretarul de stat, cardinalul Pietro Parolin. Publicăm un rezumat al „lectio” inaugurale, „Inteligența artificială ca provocare spirituală”.

Oxford, februarie 2025. Sub cupola Teatrului Sheldonian – unde alegoria Adevărului coboară asupra Artelor și Științelor pentru a alunga ignoranța – două figuri simbolice ale culturii digitale contemporane, Biz Stone, co-fondator al Twitter, și Evan Sharp, co-fondator al Pinterest, discută un subiect care până acum câțiva ani ar fi părut deplasat în inima modernității algoritmice: sacrul. Sala este plină de studenți care trăiesc digitalul ca o extensie a vieții, dar simt că ceva lipsește. O epocă ce credea că s-a emancipat de religie se trezește brusc însetată de spiritualitate.

M-am gândit la acea seară în timp ce reciteam Magnifica humanitas. Există o convingere larg răspândită în modul în care lumea abordează problema inteligenței artificiale: se spune că este o problemă etică. O chestiune de reguli care trebuie scrise, limite care trebuie stabilite, algoritmi care trebuie „aliniați” cu valori comune. Dar enciclica, semnată pe 15 mai 2026, aduce o inversare a perspectivei care schimbă radical natura conversației. Înainte de a se întreba cum ar trebui guvernată inteligența artificială, Papa se întreabă ce face aceasta inimii umane. Înainte de etică, spiritualitate. Înainte de normă, discernământ interior. Înainte de reglementarea puterii, calitatea dorinței. Inteligența artificială nu este numai o problemă de guvernare: este un test pentru suflet. Și dacă nu este abordată la acel nivel, orice reglementare va rămâne superficială, un petic pe o rană la care nimeni nu a vrut să se uite.

Pentru a înțelege profunzimea acestei viziuni, trebuie să începem de unde Papa se adresează lui Augustin. Modul în care modelăm relațiile, munca și instituțiile – scrie el – izvorăște în cele din urmă din ceea ce ne este mai drag. Este o iubire care ne călăuzește. Și imediat după citat: „Două iubiri au construit două cetăți: cetatea pământească, iubirea de sine până la disprețul față de Dumnezeu; cetatea cerească, iubirea de Dumnezeu până la disprețul față de sine”. Pasajul este crucial. Leon nu spune că inteligența artificială ridică probleme morale, ceea ce este evident. El spune că inteligența artificială pune în joc iubirea. „Construcția Babelului sau reconstrucția Ierusalimului începe în fiecare dintre noi”. Nu începe în parlamente, nu începe în laboratoarele de cercetare, nu începe în sediile Big Tech. Începe în inimă. Discernământul are un model biblic: Nehemia, omul care reconstruiește zidurile Ierusalimului după exil. Înainte de a acționa, a postit, s-a rugat și a examinat în tăcere zonele distruse. Nu a impus soluții de sus. Reglementarea fără contemplare este oarbă; etica fără spiritualitate este un cod fără suflet.

Există un episod care m-a impresionat profund. În 1964, adresându-se Centrului de Automatizare de la Aloisianum din Gallarate, unde părintele Roberto Busa, un pionier iezuit al informaticii umaniste, pregătea analiza electronică a Summa a sfântului Toma, Paul al VI-lea a rostit cuvinte de o frumusețe extraordinară: „Trebuie să ne dăm seama cum creierul mecanic vine în ajutorul creierului spiritual”; iar acest efort de a infuza în instrumentele mecanice reflexia funcţiilor spirituale „este ridicat la un serviciu care atinge sacrul”. Sacrul! Teama de astăzi este că se întâmplă exact invers: că reflexia instrumentelor mecanice este infuzată în creierul spiritual, până în punctul în care acesta din urmă se pune în slujba celui dintâi și își ia forma și procesele. Adevărata întrebare nu este dacă inteligența artificială poate deveni umană, ci dacă inteligența umană poate „rămâne” umană.

Papa Francisc dăduse acestei ispite un nume în Laudato si’: paradigma tehnocratică. Magnifica humanitas preia acest diagnostic și îl aprofundează: atunci când tehnologia devine măsura după care totul este judecat, ea începe să dicteze ce contează și ce poate fi eliminat. Aceasta este transformarea spirituală: tehnologia încetează să mai fie un mijloc și devine o măsură. Nu mai este omul cel care judecă tehnologia; este tehnologia cea care judecă omul. Este o conversie inversă: de la înțelepciune la eficiență, de la relație la performanță, de la contemplare la calcul. „Omul contemporan nu a fost educat în utilizarea corectă a puterii”, a avertizat Romano Guardini. Totuși, această educație nu este o chestiune de tehnică: este formare interioară.

Inteligența artificială ne obligă astfel să reconsiderăm antropologia. Cine este omul când o mașină poate imita gesturile noastre cognitive, poate genera imagini, poate scrie texte, poate compune muzică? Diferența nu constă în capacitatea de calcul, ci în libertatea sensului: mașinile produc combinații, oamenii generează sens. Ceea ce distinge persoana de mașina de ordonat – în franceză se numește ordinateur, în spaniolă ordenador – este tocmai dezordinea: acea memorie, nu extinsă, ci profundă, împletită cu fragilități psihologice, imaginație și inconștient. Omul este un fel de hacker care sparge sistemul algoritmilor punând întrebarea despre sens. Italo Calvino, într-un eseu orbitor din 1967, admitea că într-o zi ar putea fi posibil să se reproducă exact mecanismele nervoase care ne permit să gândim. Dar asta nu ar însemna să se fi reprodus gândirea: doar condițiile manifestării ei. Pentru ca gândirea să se manifeste, gândirea trebuie să existe. Mai presus de toate, însă, există experiența care pentru Leon este fundamentală: limita. Cultura emancipării interpretează tot ceea ce pare a fi o limitare – incapacitatea, boala, bătrânețea, vulnerabilitatea – ca un defect care trebuie corectat. Papa inversează această retorică cu un principiu care are forța unei reguli spirituale: omenirea înflorește nu în ciuda limitărilor, ci adesea prin intermediul lor. În ființa noastră limitată își găsesc locul compasiunea, generozitatea care ne surprinde în eșecul nostru și experiența spirituală. Transumanismul, în schimb, tratează corpul ca pe un material care trebuie perfecționat și mortalitatea ca pe o eroare care trebuie reparată; și astfel, spiritual, el generează dispreț pentru cei care rămân fragili. Peter Thiel a transformat această dispută într-una teologică: în prelegerile sale, Anticristul nu este tehnologia fără constrângeri, ci opusul ei, regulatorul; iar katechon-ul paulinian, forța care oprește, este predat puterii tehnologice însăși. Magnifica humanitas spune contrariul: că limitările sunt cele care protejează omenirea. Disputa nu este despre politică. Este un dezacord cu privire la ce este o limită.

Aici, arta izbucnește ca o santinelă a conștiinței. Leon al XIV-lea alege trei icoane: Simfonia a IX-a de Beethoven, un surd compunând un imn al bucuriei; Guernica, unde Picasso transfigurează un bombardament într-un țipăt; Lista lui Schindler, o rugăminte de a nu condamna trecutul la uitare. Adjectivul ales de Papă este decisiv: profetic. Arta vorbește mai întâi, vede mai întâi, știe mai întâi. Poate face acest lucru pentru că aceia care creează au un corp, o istorie, o rană din care curge cuvântul. Mașina nu are răni. Riscul nu este dispariția violentă a artei, ci evaporarea ei lentă în cei care nu mai simt nevoia de ea. Seducția plauzibilului este cel mai mare pericol: confundarea fluenței cu profunzimea, a corectitudinii cu adevărul. A genera propoziții interminabile nu înseamnă a crea sens.

Prin urmare, avem nevoie de o adevărată asceză pentru era inteligenței artificiale. Gesturile sale fundamentale au nume străvechi. Dezarmarea: eliberarea inteligenței artificiale de mentalitatea competiției „înarmate”, care astăzi este și un fenomen economic și cognitiv; și dezarmarea propriei dorințe de putere, întrebându-se nu „ce pot face cu această putere?”, ci „pe cine poate servi această putere?”. Postul: crearea de spații de tăcere unde gândirea se poate maturiza fără cârja calculului, echivalentul digital al deșertului Părinților. Georges Bernanos a avertizat că pericolul nu constă în multiplicarea mașinilor, ci în numărul tot mai mare de oameni obișnuiți, încă din copilărie, să nu dorească nimic altceva decât ceea ce mașinile pot oferi.

În realitate, întrebarea fundamentală nu este „cât pot face mașinile?”, ci „cât putem crește și noi, odată cu ele?”. Înainte ca un legislator să scrie o lege, înainte ca un inginer să proiecteze un sistem, există o inimă care a ales deja – în cunoștință de cauză sau nu – ce iubire să urmeze.

De Antonio Spadaro

(După L’Osservatore Romano, 8 august 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu