Iubiți fraţi şi surori,
Îmi face plăcere să împărtășesc acest moment cu voi aici, în San Cristóbal de La Laguna, sediul acestei dieceze. Am fost impresionat de ceea ce s-a spus despre acest oraș: că este un oraș fără ziduri, un oraș deschis.
Poate că acest detaliu ne va ajuta să înțelegem că cele mai grele bariere de depășit nu sunt întotdeauna făcute din piatră. Uneori, ele zac în privirea noastră, sau în frică, sau în indiferență. Marea, care înconjoară aceste insule, ne aduce istorii pe care nu știm întotdeauna să le citim: istorii de durere, speranță și căutare. Într-un oraș fără ziduri, și inima este chemată să se deschidă pentru a le îmbrățișa. De aceea trebuie să învățăm limbajul apropierii, cel înțeles mai mult cu mâinile decât cu cuvintele.
Braille și alte forme de scriere tactilă ne amintesc că și cuvintele își pot găsi drumul prin atingere. De asemenea, integrarea necesită învățarea de a citi diferit. Există ochi care văd și totuși nu reușesc să recunoască; transformă un chip într-un număr, o istorie într-un fișier și o diferență în distanță. De aceea, Evanghelia ne învață o înțelegere mai profundă a realității: una care izvorăște din apropiere, răbdare și mâini capabile să ajute, să însoțească, să călăuzească, să învețe și să deschidă căi.
În opera de integrare a acestor frați și surori ai noștri – ca în toate operele de caritate – Biserica învață să citească în viețile concrete ale celor care suferă în trup sau în spirit un semn viu care trimite la Sfintele Evanghelii și devine lizibil prin atingere și apropiere, atunci când simțim rănile altora. Asemenea lui Toma în fața trupului glorios al Domnului Înviat, Biserica învață și ea că rănile, privite prin prisma credinței, pot deveni un loc de recunoaștere: oriunde suferința umană este atinsă de iubire, Cristos ne confirmă că este prezent în cel flămând, însetat, gol, bolnav, în închisoare și în străin (cf. Mt 25,35-40). Din această credință care îl recunoaște pe Cristos cel viu izvorăște și slujirea părintelui Darwin și a atâtor alții. Caritatea creștină izvorăște din iubirea lui Dumnezeu turnată în inima credinciosului; de aceea, în fața celui nevoiaș, credința devine concretă, iar iubirea pentru Cristos se transformă în fapte.
Din această convingere, prezența noastră vrea să mărturisească faptul că solidaritatea izvorăște din recunoașterea demnității umane și transcende orice concesie secundară sau simplu act filantropic. Este chemată la angajarea și la forma unui proces. Primirea deschide ușa; integrarea ajută la trecerea pragului. Asistența pune balsam pe rană, iar integrarea reconstruiește viitorul.
Integrarea nu înseamnă ștergerea istoriei celor care sosesc, nici pretinderea faptului de a lăsa în urmă tot ceea ce face parte din memoria lor. De asemenea, nu înseamnă crearea unor lumi paralele, închise unele față de altele, unde oamenii coexistă fără a se întâlni cu adevărat. Integrarea este un drum reciproc: cei care sosesc învață să locuiască într-un pământ nou, iar cei care îi primesc învață să-și extindă propria casă fără a-și dilua identitatea sau a-și închide inima la întâlnire. Vouă, iubiţi frați și surori migranți, vă aparține o parte nobilă și necesară a acestui drum: să vă deschideți cu încredere comunității care vă primește, să-i învățați limba, să-i respectați legile, să-i înțelegeți obiceiurile, să participați la viața ei cotidiană și să oferiți darurile voastre cu recunoștință.
Fiecare societate primitoare are îndatoriri față de cei care sosesc; iar cei primiți descoperă, de asemenea, că demnitatea recunoscută ca drept înflorește atunci când devine o responsabilitate și o dorință sinceră de a construi împreună cu ceilalți. Astfel, cei care sosesc ca străini pot redescoperi legături, pot reconstrui încrederea și se pot simți membri vii ai unei comunități. Aceasta este o formă prețioasă de milostenie.
Vorbim, în primul rând, despre oameni creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, mai degrabă decât despre categorii juridice sau probleme de gestionat. După călătorii dificile și, uneori, mai multe încercări – cum este cazul lui Khalid – ei caută pe cineva care să le spună, prin gesturi mai degrabă decât prin cuvinte: viața voastră nu este de unică folosință, suferința voastră nu este invizibilă, demnitatea voastră nu s-a dizolvat în apele pe care le-ați traversat – așa cum ne-a exprimat Mbacke. Dar ei caută și ceva mai mult: o posibilitate concretă de a o lua de la capăt, de a învăța, de a munci, de a sluji, de a participa, de a nu fi prinși pentru totdeauna în condiția de victime.
În acest sens, doresc să-mi exprim recunoștința pentru cuvintele episcopului Santiago și, odată cu ele, pentru mărturia unei Biserici care, chiar și cu resurse limitate, vrea să „meargă cu cei care merg”. Mulțumiri Caritas diecezane, Delegației Diecezane pentru Migrație, parohiilor și atâtor altor organizații ecleziale și civile care merg dincolo de oferirea de asistență inițială și însoțesc procese de protecție, promovare și integrare. Mulțumesc pentru că faceți posibil ca aceia care odată au fost sprijiniți să devină – așa cum ne-a amintit Thalia – punți de legătură pentru ceilalți, răspunzând iubirii primite. Când cei care aveau nevoie de o mână de ajutor încep să o întindă pe a lor, caritatea primită se transformă în responsabilitate comună.
În același timp, nu putem uita numeroșii migranți care, venind din America Latină, Filipine și din alte părți ale lumii, sunt acum parte integrantă a comunității și, cu credința, munca și darurile lor, contribuie la reînnoirea acesteia. Lăsați-vă evanghelizați și voi de ei, căci ei aduc cu siguranță daruri pe care Providența a vrut să vi le ofere prin intermediul celor care se integrează. Ei ne amintesc că integrarea înseamnă crearea unui spațiu pentru ca o persoană să se poată simți coresponsabilă. Astfel, străinul de ieri poate fi fratele și aproapele de astăzi.
Catolicilor vreau să le cer încă ceva: ca integrarea să nu se reducă la o simplă sarcină socială, oricât de necesară ar fi. Cei care vin în parohiile noastre au nevoie de pâine, adăpost, limbă, muncă și protecție; și trebuie să găsească, de asemenea, o comunitate capabilă să ofere, prin mărturia vieții și a cuvântului, căi spre cunoașterea lui Isus Cristos, respectând întotdeauna conștiința și libertatea fiecărei persoane. A evangheliza înseamnă a împărtăși cu respect și umilință comoara care susține acțiunile și speranța noastră. O Biserică ce primește este și o Biserică ce proclamă, oferindu-l pe Cristos fără a-l impune și care, în același timp, primește Evanghelia din mâinile săracilor.
O conștiință umană, și cu atât mai mult o conștiință creștină, nu poate rămâne indiferentă față de victimele naufragiilor și de lipsa de asistență, față de acele cimitire ale mării. Fiecare viață pierdută pe aceste rute este un eșec pentru familia umană. Există însă și un naufragiu tăcut după sosire: a fi lăsat singur într-un oraș, fără limbă, fără legături, fără muncă, fără încredere și expus celor care exploatează vulnerabilitatea. Integrarea înseamnă a preveni acest al doilea naufragiu. Înseamnă a-i ajuta pe cei care au sosit răniți să nu rămână pentru totdeauna prinși în durerea lor, ci să poată să se ridice din nou, să-și recunoască darurile și să le ofere comunității.
Și din această piață, vreau să adresez un mesaj clar celor care exploatează disperarea; celor care organizează rute ale morții, fac trafic de persoane, rețin documente, exploatează lucrătorii, amenință femeile, înșală familiile și transformă suferința altora într-o afacere. Opriți-vă. Pocăiți-vă (cf. Mc 1,15). Lacrimile și sângele acestor frați și surori strigă către Dumnezeu, iar suferința lor ajunge la El (cf. Gen 4,10; Ex 3,7-9). Banii luați din vulnerabilitatea săracilor nu vor aduce pace, nici onoare, nici viitor (cf. Ier 22,13; Iac 5,1-6).
Pentru fiecare viață pierdută, fiecare familie înșelată, fiecare corp subjugat, fiecare femeie amenințată, fiecare muncitor exploatat, aceștia vor trebui să se prezinte în fața justiției divine (cf. 2Cor 5,10). Rupeți acele lanțuri și eliberați-i pe cei aflați sub controlul vostru (cf. Is 58,6). Întoarceți ceea ce v-a fost furat și reparați cât puteți. Întoarceți-vă cât mai este timp, pentru că milostivirea lui Dumnezeu poate ajunge chiar și la cel mai împietrit păcătos, dar intră numai prin poarta strâmtă a adevărului, dreptății și convertirii (cf. Ez 33,11).
Fraților și surorilor, ultimul cuvânt nu poate aparține fricii, indiferenței sau violenței celor care profită de viața umană. Ultimul cuvânt îi aparține lui Cristos, care se identifică cu străinul, atinge rănile omenirii și ne cheamă să-l recunoaștem în fiecare frate și soră care are nevoie să fie primit, protejat, susținut și integrat. Să ne ridicăm privirea spre El, fără să o întoarcem de la cei care suferă; să privim spre Domnul pentru a învăța să-i vedem pe frații noştri și surorile noastre cu ochii săi.
Sfânta Familie din Nazaret, care a trebuit să migreze în Egipt pentru a proteja viața Pruncului Isus (cf. Mt 2,13-15), rămâne pentru totdeauna un model și un refugiu pentru fiecare familie de refugiați, fiecare migrant și fiecare persoană forțată să-și părăsească patria din cauza fricii, a persecuției sau a necesității (cf. Pius al XII-lea, Constituția apostolică Exsul familias). Fie ca ei să susțină slujirea pe care o oferiți și să facă din acest pământ un loc în care toți se recunosc și se tratează unii pe alții ca frați și surori. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Vă mulțumesc foarte mult.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu