Dragi frați episcopi,
dragi preoți și diaconi,
călugări și călugărițe,
seminariști,
frați și surori, toți în Cristos Isus,
Este o mare bucurie pentru mine să pot împărtăși această întâlnire cu voi. Vă mulțumesc pentru primirea călduroasă, pentru prezența voastră amabilă și pentru mărturiile voastre, care sunt reflectarea unei Biserici vii, în inima căreia răsună „bucuriile și speranțele, durerile și angoasele oamenilor timpului nostru, în special ale celor săraci sau în vreun fel afliți” (Gaudium et spes, 1).
Vin pe aceste insule ca părinte și frate în credință: „cu voi sunt creștin și pentru voi sunt episcop” (cf. Prima Binecuvântare „Urbi et Orbi”, 8 mai 2025). Fiecare dintre noi a primit diferite daruri și slujiri pentru zidirea Trupului lui Cristos, așa cum am auzit în lectura din Scrisoarea către Efeseni. Și aceasta este chemarea Domnului care răsună din nou în inimile noastre astăzi și confirmă vocația și misiunea noastră: să construim împreună Biserica, întemeiată pe Cristos, „piatra unghiulară” (cf. 1Pt 2,6-8), să construim pe bine, să armonizăm diferențele noastre și să lucrăm împreună pentru binele tuturor (cf. Magnifica humanitas, 11-14).
Aș dori să reflectăm împreună asupra a două atitudini ale vieții noastre creștine de care trebuie să ținem cont pentru a fi „arhitecți înțelepți” în construcția civilizației iubirii (cf. ibid., 236).
Voi, canarieni nativi sau adoptivi, popor al lui Dumnezeu care călătoriți pe meleagurile înconjurate de Atlantic, aveți privilegiul de a vă bucura zilnic de prezența maiestuoasă a mării. Se spune că în ochii unui insular, această imagine – care are aroma patriei și a căminului – rămâne întipărită permanent în pupilele sale și că îi lipsește enorm atunci când sunt departe, „în interiorul țării”. Acest sentiment corespunde unei nostalgii sănătoase pentru imensitate, pentru cerul deschis și marea care se întind până la orizont, fără limite sau granițe; o inimă sensibilă gata să-și ia rămas bun cu o lacrimă de la cei care pleacă și să-i primească cu brațele deschise pe cei care sosesc. În acest sens, marea poate fi uneori sinonimă și cu distanța și separarea, cu provocarea și un drum încă de parcurs.
În acest sens, sfântul Augustin ne spune: „Dacă cineva și-ar vedea patria de departe, dar o mare stă între ei: vede încotro să meargă, dar nu știe drumul. Așa este și cu noi: tânjim să ajungem la starea noastră stabilă, […] dar marea acestei lumi ne stă în cale […] ca să ne arate drumul, a venit chiar Acela la care tânjim să mergem. Și ce a făcut? Ne-a dat lemnul cu care să trecem marea. Nimeni nu poate trece marea acestei lumi dacă nu poartă crucea lui Cristos” (Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, 2, 2). Aceasta este prima atitudine care ne călăuzește să navigăm pe apele vieții și să ajungem la destinația noastră, patria noastră cerească: să îmbrățișăm crucea lui Cristos.
Iubiți frați și surori, sfinții au experimentat dorința de Dumnezeu și, în fața furtunilor vieții, au știut să-l poarte pe Isus în bărcile lor, încrezându-se în El, îmbrățișând crucea și astfel potolind valurile incertitudinii și fricii (cf. Mt 8,23-27). Un exemplu în acest sens în aceste meleaguri binecuvântate, printre atâtea altele, este venerabilul Antonio Vicente González, preot diecezan, cunoscut și sub numele de „Bunul Păstor al Insulelor Canare”. Viața sa, transfigurată de harul divin, ne inspiră să luăm crucea lui Cristos și să-l urmăm (cf. Mt 16,24), fiind martori fideli ai Evangheliei în această nouă eră a istoriei, care nu este lipsită de turbulențele și contradicțiile ei, pentru a putea atinge scopul promis (cf. In 12,32).
Prima „îndrumare” este, așadar, să îmbrățișaţi crucea lui Cristos; și voi faceţi asta zilnic, de exemplu, ca Simon din Cirene, însoțind și ajutând la purtarea poverilor atâtor frați și surori răstigniți de tragediile vieții. Vă mulțumesc pentru această operă generoasă de caritate și milostivire.
Aș dori să subliniez și o altă atitudine: cultivarea unei spiritualități euharistice. Aceasta se leagă de tradiția străveche păstrată în această frumoasă catedrală: ploaia de petale de flori în fața Preasfântului Sacrament în ziua Înălțării, ca semn al binecuvântărilor spirituale și cerești acordate de Domnul la înălțarea sa la cer. Acest gest de devoțiune, transmis din generație în generație, are o semnificație profundă: în pelerinajul nostru, scopul este întâlnirea cu Cristos, care este centrul vieții creștine, în fața căruia îngenunchem în adorație, în jurul căruia ne adunăm ca un singur trup și alături de care ne oferim pe noi înșine ca „jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12,1).
Conciliul ne spune: credincioșii, „participând la jertfa euharistică, izvor și culme a întregii vieți creștine, oferă lui Dumnezeu Victima divină și se oferă pe ei înșiși împreună cu El. Și astfel, […] demonstrează concret unitatea poporului lui Dumnezeu” (Lumen gentium, 11). Așadar, a cultiva o spiritualitate euharistică înseamnă a aprofunda „o spiritualitate a unității ecleziale în iubire” (Magnifica humanitas, 234). Să facem din viața noastră un răspuns la dorința lui Isus: „Ca toți să fie una […] pentru ca lumea să creadă” (In 17,21).
O modalitate concretă de a manifesta această spiritualitate a comuniunii este prin solidaritatea creștină, pentru că „unirea cu Cristos este în același timp unire cu toți ceilalți cărora El se dăruiește” (Deus caritas est, 14). De aceea, vă încurajez să continuați să oferiți tuturor iubirea pe care, la rândul vostru, ați primit-o de la Domnul (cf. 1In 4,19), o iubire care devine hrană în primirea, ascultarea, apropierea și îngrijirea celor mai vulnerabili: „Căci am fost flămând, şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat, şi mi-aţi dat să beau, am fost străin, şi m-aţi primit, gol, şi m-aţi îmbrăcat, bolnav, şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare, şi aţi venit la mine!” (Mt 25,35-36).
Dragă Biserică în pelerinaj în Insulele Canare, urmând pașii sfințeniei atâtor bărbați și femei care au trecut înaintea ta, care și-au oferit viața în comuniune cu jertfa lui Cristos pe cruce și pe altar, te încurajez să mergi mai departe, ferm înrădăcinați în El, să navighezi cu curaj în această nouă eră a istoriei. Când întâmpini dificultăți, ridică-ți privirea și cere Duhului Sfânt harul de a trăi uniți în credință, speranță și caritate, virtuți care „sunt ca trei stele care strălucesc pe cerul vieții noastre spirituale pentru a ne călăuzi la Dumnezeu” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Audiența generală, 22 noiembrie 2000).
Preasfânta Fecioară Maria, Steaua mării, să ne călăuzească pe drumul nostru, să ne ajute să „mergem în larg” (cf. Lc 5,1-11) și să ajungem astfel la limanul sigur al întâlnirii noastre finale cu Fiul ei, Isus Cristos. Mulțumesc!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu