Este din nou Advent. Este iarăși Advent. Pentru că Advent înseamnă speranţă. Şi nu putem să punem deoparte speranţa. În special când totul în lume pare că vrea să ne-o smulgă. Adventul dintr-un nou an liturgic care va fi şi jubiliar. Şi în convocarea Jubileului, Papa Francisc ne cheamă întocmai la păstrarea speranţei, ba chiar să fim răspânditori de speranţă, pelerini de speranţă. Scriu aceste notițe de la Betleem unde simţim în mod foarte puternic valoarea acestui timp, pentru că aici Dumnezeu a realizat promisiunile sale făcând să se nască Fiul său Isus din Fecioara Maria. Dar cum putem trăi această viaţă pământească a noastră, această cotidianitate a noastră dificilă şi uneori tragică, precum un pelerinaj de speranţă?

Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l medităm la acest început de Advent ne dă trei indicații: suntem chemaţi să ridicăm capul, să veghem rugându-ne şi să creștem în iubire. În faţa periculozităţii trăirii noastre (în special în această Ţara Sfântă a noastră chinuită de război) Isus ne spune: „Întăriți-vă şi ridicați-vă capul, pentru că se apropie eliberarea voastră” (Lc 21,28), adică ne spune că nu trebuie să disperăm niciodată, nu trebuie să ne concentrăm pe noi înșine niciodată, nu trebuie să ne fie frică niciodată, ci să ridicăm şi mai mult privirea noastră spre Isus, pentru că este unicul care poate să schimbe cursul istoriei spre reînnoire, spre bine. Așadar, ridicarea capului înseamnă întocmai a ține vie în noi speranţa. În faţa răului, a disperării, a bolii, a descurajării, a acestui război oribil care ne neliniștește şi ne rănește, nu avem altă alternativă decât să ținem capul ridicat.

Pentru a ține vie această speranţă este nevoie ca să ştim să veghem rugându-ne. M-a impresionat mult să citesc în acest ziar al nostru mărturia recurentă a unui tânăr din Gaza, Suhail Abo Dawood, care relatează că sub cele mai teribile bombardamente se simţea sigur pentru că era în biserică, pentru a se ruga, împreună cu ceilalți creştini, şi astfel simţea că viaţa sa era în mâinile lui Dumnezeu. Martor de speranţă, scrie în „L’Osservatore Romano” din 19 noiembrie: „Suntem siguri că acest război se va termina în curând şi sperăm că zilele noastre viitoare vor fi mai bune”. A ridica așadar capul, dar a-l ridica spre cer, spre Isus, rugându-ne. Şi apoi, în sfârşit, a fi capabili să primim invitaţia pe care sfântul Paul o adresa primilor creştini: a crește şi a prisosi în iubirea reciprocă şi faţă de toţi (cf. 1Tes 13,12). Iubirea în familie, în comunităţi, în societate, este o multiplicatoare de speranţă. Dar o iubire faţă de toţi. Fără distincţii de popor, națiune, religie sau limbă. O iubire necondiționată faţă de oricine pe care Dumnezeu îl pune pe drumul nostru.

Dacă ne angajăm cu adevărat să creștem în iubire, nu numai că vom crește şi mai mult în speranţă ci vom primi în dar şi pacea. Aceea adevărată, aceea pe care numai Isus o poate dărui. Aceea de care lumea, Ţara Sfântă, inimile noastre au atâta nevoie astăzi. Sperând şi rugându-ne şi iubind, va veni.

De Francesco Patton

Părinte custode din Ţara Sfântă

(După L’Osservatore Romano, 30 noiembrie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu