Publicarea enciclicei Magnifica humanitas (MH) de către Sfântul Părinte Leon al XIV-lea, care reafirmă atenția deosebită a slujirii petrine asupra principalelor provocări care necesită o reflecție antropologică reînnoită, se înscrie în tradiția înfloritoare a învățăturii sociale a Bisericii. Este incontestabil că această alegere este o dezvoltare naturală a sensibilității deosebite demonstrate de Papa Prevost încă de la alegerea sa. Alegerea numelui Leon, de fapt, a fost prezentată imediat ca un omagiu adus operei lui Leon al XIII-lea, unul dintre cei mai prolifici Pontifi de enciclice din istoria Bisericii, dar și ca un semn de atenție vigilentă asupra problemelor ridicate de o „nouă” revoluție industrială în desfășurare, reprezentată simbolic de apariția inteligenței artificiale (IA). Această alegere distinctivă a lui Leon al XIV-lea, atât de în concordanță cu sensibilitățile sale personale, trebuie considerată și în contextul învățăturii sociale recente, cu contribuția la fel de incisivă și originală a predecesorului său, Papa Francisc. Promulgând prima sa enciclică, Papa Prevost nu numai că a amintit tradiția doctrinei sociale inaugurată cu Rerum novarum, dar, în capitolul 1, a reparcurs şi principalele etape ale dezvoltării sale prin învățăturile predecesorilor săi. Mai mult, a profitat de ocazie pentru a rezuma sensul esențial al doctrinei sociale a Bisericii, care „nu este un set static de concepte, ci un corpus viu de adevăr, care păstrează și interpretează vocația umanității la o viață deplină și dreaptă” (MH, nr. 3). Privind la lunga dezvoltare a doctrinei sociale, Papa Prevost vede „rezultatul unui proces răbdător, în care fiecare Pontif – împreună cu Conciliul al II-lea din Vatican – a oferit o contribuție originală în lumina «lucrurilor noi» ale timpului său” (MH, nr. 45).

În centrul intervențiilor sociale ale magisteriului se află întotdeauna o preocupare esențial antropologică; un interes impregnat de compasiune evanghelică, care nu se oprește la enunțarea unor formule abstracte, ci se adâncește în concretețea experienței umane cu rețeaua sa complexă de dimensiuni și stimuli. Această preocupare se află și în centrul învățăturii Conciliului: „Omul, așadar, considerat în unitatea și totalitatea sa, trup și suflet, inimă și conștiință, gândire și voință, va fi piatra de temelie a oricărei noastre expuneri” (GS, nr. 3). Aceasta este o afirmație cheie care stă la baza întregului magisteriu social, adică a oricărei învățături care urmărește să dezvolte conștientizarea relației dintre Biserică și lume, înțeleasă ca umanitate în sensul cel mai larg. Aceasta a fost o „schimbare antropologică” inconfundabilă, în concordanță cu ceea ce se dezvolta în dezbaterea teologică la mijlocul secolului trecut. Există astfel un fir comun care merge de la Gaudium et spes la Magnifica humanitas, trecând prin enciclicele sociale ale Papei Francisc. În această dezvoltare, nu trebuie trecută cu vederea contribuția oferită de dezvoltarea reflecției teologice, printre care se remarcă cel mai recent document al Comisiei Teologice Internaționale (CTI), Quo vadis, humanitas?, publicat pe 4 martie.

Ar fi greșit, așadar, să definim Magnifica humanitas ca o enciclică despre inteligența artificială. Problematica IA reprezintă punctul de plecare, res nova care caracterizează timpul prezent și care îndeamnă Biserica să proclame din nou Evanghelia pentru ca aceasta să poată declanșa procese de „umanizare”. În centrul învățăturii sociale a Bisericii se află, de fapt, o conștientizare fermă a puterii umanizatoare a Evangheliei. În traditio fidei creștină, așa cum a subliniat clar recentul document CTI, divinizarea și umanizarea nu sunt principii opuse sau alternative. Într-adevăr, „adevărata umanizare a omului își atinge apogeul în divinizarea sa gratuită, adică în prietenia și comuniunea cu Dumnezeu”. (CTI, Teologia, Cristologia, Antropologia, 1981, 4.2.2. cit. în QVH, nr. 147).

Alegerea lui Leon al XIV-lea de a se inspira din firul fertil al magisteriului social pentru prima sa enciclică demonstrează, de asemenea, o legătură puternică de continuitate cu învățătura lui Francisc. Într-adevăr, Papa Francisc alesese formatul de „enciclică socială” pentru două dintre cele patru enciclice ale sale – Fratelli tutti (FT) și Laudato si’ (LS) – considerând și că prima (Lumen fidei) avusese o geneză foarte particulară. Într-adevăr, cele două enciclice ale lui Francisc au marcat un pas semnificativ înainte în doctrina socială, în pofida continuității lor de bază. Acestea nu erau documente care „pur și simplu” chemau la dialog, ca o simplă dorință de „bunăvoință”, ci însăși compoziția lor era rodul unei practici dialogice, care își dezvăluie astfel rodul. Într-adevăr, Papa Francisc a amintit: „Dacă în redactarea enciclicei Laudato si’ am găsit o sursă de inspirație în fratele meu Bartolomeu, patriarhul ortodox, care a susținut cu tărie grija față de creație, în acest caz m-am simțit încurajat în mod special de marele imam Ahmad Al-Tayyeb, cu care m-am întâlnit la Abu Dhabi pentru a-mi aminti că Dumnezeu «a creat toate ființele umane egale în drepturi, îndatoriri și demnitate și i-a chemat să trăiască împreună ca frați și surori»” (FT, nr. 5).

Toate acestea și-au găsit o expresie eficientă în căutarea unor paradigme precum „ecologia integrală”, „fraternitatea universală” și „prietenia socială”, care puteau oferi un cadru comun și un teren comun pentru o lectură critică a realității umane între credincioșii de diferite religii și chiar și între necredincioși. Aceasta a fost, pe scurt, contribuția magisteriului catolic la reflecția asupra unei umanizări din ce în ce mai complete a lumii noastre.

Ar putea fi util să ne concentrăm în special asupra perspectivei fraternității universale. Aceasta nu numai că reafirmă egalitatea tuturor ființelor umane, recunoscându-le libertatea inviolabilă, ci se referă și la o origine comună și, în consecință, la o legătură de interdependență care unește destinele unei ființe umane cu cele ale alteia. Un frate sau o soră, de fapt, este pe picior de egalitate cu altul tocmai prin virtutea faptului că provine dintr-un părinte comun; tocmai această „împărtășire” a originii stabilește o legătură inalienabilă, deoarece nu este aleasă și nici construită printr-un proces de convergență între subiecți diferiți. În viziunea creștină, această origine comună este afirmată cu forță, dându-i o față personală, cea a lui Dumnezeu Tatăl. Monoteismul creștin întemeiază în mod preeminent comunitatea ființelor umane pe actul generativ unic al unui Dumnezeu Creator și Tată; o generație care capătă o lumină nouă pornind de la evenimentul lui Cristos, care, în virtutea Paștelui său, devine „întâiul născut al întregii creații” (Col 1,15) și „al celor ce învie din morți” (Col 1,18), pentru a fi recunoscut ca „întâiul născut dintre mulți frați” (Rom 8,28). Astfel, planurile creației și cel al răscumpărării sunt amintite reciproc.

Așa cum au subliniat mai mulți comentatori, Fratelli tutti reprezintă un pas înainte față de principiul enunțat în Laudato si’: „totul este conectat” (LS, nr. 117). Nu este vorba numai de observarea unei lumi în care posibilitățile de comunicare au crescut la maximum. Mai degrabă, este proclamarea unui adevăr antropologic profund. În căutarea unei paradigme comune pentru cele două realități distincte (Biserica și lumea), se poate înțelege nu numai chemarea la bune practici, ci și o cale de reînțelegere a identității Bisericii în raport cu lumea. În Magnifica humanitas, așa cum a fost dezvoltată anterior în Quo vadis, humanitas?, viziunea umanității este în mod clar intersubiectivă, asumând perspectiva interdependenței ca o presupoziție fundamentală. Într-adevăr, Leon al XIV-lea, preluând terminologia dragă sfântului Paul al VI-lea a „civilizației iubirii”, cu conotațiile sale clar augustiniene, o pune în legătură cu paradigmele fraternității universale și ale prieteniei/iubirii sociale. Într-adevăr, „civilizația iubirii nu este o utopie naivă, ci un proiect exigent. Ea constă în traducerea carității în structuri de dreptate, în a da formă instituțională fraternității și în considerarea celorlalți – fie ei indivizi sau popoare – ca aliați necesari în construirea binelui comun” (MH, nr. 186). Intrând în dinamica concretă a erei digitale legate de IA, Papa notează, de asemenea, că „proiectul civilizației iubirii își asumă aici sarcina decisivă de a transforma această interdependență exacerbată într-o solidaritate dorită și aleasă” (MH, nr. 187). Aceasta devine „criteriul de ghidare a proceselor tehnologice: nu este suficient ca IA să ne facă mai eficienți sau mai conectați; ea trebuie să servească la construirea acelei familii umane universale, cu drepturi și îndatoriri comune, unde proximitatea digitală devine o oportunitate reală de întâlnire și îngrijire reciprocă” (ibid.). Este imaginea umanității concepute ca familie care servește drept orizont de inspirație și criteriu de discernământ critic pentru propunerea antropologică creștină, în deplină continuitate cu lecția din Gaudium et spes.

Fraternitatea universală devine astfel păstrătoarea acelei magnifice omeniri care este un dar al Creatorului. După cum a reiterat recent Papa Leon al XIV-lea, „trebuie să proclamăm cu convingere că fraternitatea umană este o realitate trăită, mai puternică decât toate conflictele, diferențele și tensiunile. Este un potențial care trebuie realizat printr-un angajament concret zilnic de respect, împărtășire și compasiune” (Mesaj pentru Ziua Fraternității Universale, 4 februarie 2026). Împotriva acestei viziuni pline de speranță, CTI recunoaște cu amărăciune și că: „Fraternitatea universală, înscrisă în originea noastră comună, nu este recunoscută în mod adecvat; dimpotrivă, este constant ofensată de manifestarea atâtor particularități și diferențe sociale” (QVH, nr. 142).

Fraternitatea poate fi, așadar, înțeleasă ca o formă de împlinire autentică a vocației umane, proiectând-o într-o perspectivă escatologică, fondată pe învierea „Întâiului Născut dintre mulți frați”. Este un „semn profetic” al acelei noi omeniri inaugurate de Cel Răstignit-Înviat. Din acest motiv, provocarea IA trebuie îmbrățișată și în sensul valorizării a ceea ce ne permite cel mai bine să devenim conștienți de o interdependență care ne constituie și care nu trebuie depășită, ci pe deplin îmbrățișată, astfel încât să ia forma fraternității.

De Armando Nugnes

(După L’Osservatore Romano, 13 august 2026)

Traducere de Pr. dr. Mihai Pătrașcu