În enciclica sa Rerum novarum (1891), Papa Leon al XIII-lea a fundamentat gândirea socială catolică modernă pe „lucrurile noi”. Pe de altă parte, modul de gândire exprimat în Laudato si’ (2015) a Papei Francisc este caracterizat de o ecologie integrală care leagă inextricabil dreptatea socială și protecția mediului. Ce fel de gândire propune Papa Leon al XIV-lea în enciclica sa Magnifica humanitas despre inteligența artificială (IA) (mai 2026)?

Pentru Leon al XIV-lea, educația și gândirea critică sunt fundamentale pentru grija față de lume. Această enciclică apare ca o școală de gândire despre „lucrurile noi”. Această gândire este recunoscută ca având un statut autonom, distinct de disciplinele individuale, deoarece Papa subliniază importanța procesului cognitiv în promovarea gândirii critice, a abilităților relaționale autentice și a adevăratei libertăți. Gândirea trebuie înțeleasă nu ca un bloc monolitic, ci ca o rețea dinamică de relații în diversitate. În enciclica sa, actualul Pontif întruchipează această viziune și îl îndrumă pe cititor spre o înțelegere interdisciplinară.

În acest sens, noua enciclică este cu adevărat excepțională prin modul în care Papa ne implică în procesul său de cunoaștere, privind la enciclicele trecute, dar făcând loc și promisiunii „lucrurilor noi” reprezentate de IA. Astfel, el ghidează fiecare cititor către propria responsabilitate.

Papa Leon al XIV-lea nu stabilește principii și reguli pentru rezolvarea situațiilor complexe, ci introduce mai degrabă o teologie a „figurilor”. Ambele aspecte descriu procesul cognitiv în raport cu persoanele reale și dezvăluie natura unică a enciclicei. El introduce gândirea responsabilă și îl ia pe Nehemia (Neh 1-2) ca exemplu de gândire relațională. El descrie exact cum se pregătește un proces de cunoaștere: „El nu impune soluții de sus. El cheamă familiile laolaltă, încredințează fiecărei persoane o secțiune a zidului pentru a o reconstrui, ascultă temerile lor, coordonează forțele, se confruntă cu opoziția” (8).

Leon al XIV-lea vorbește despre această atitudine, conform căreia omenirea trebuie mai întâi să fie conștientă de sine și împăcată cu ea însăși, pentru a putea face din „lucrurile noi” ceea ce sunt cu adevărat: nu relații sau dependențe „extreme”, ci capacitatea de a privi înainte cu grijă. Aceasta înseamnă că atât cunoașterea, cât și împlinirea sunt articulate pe diferite niveluri de înțelegere: a te cunoaște pe tine însuți împreună cu celălalt și, de asemenea, a fi mereu orientat spre Dumnezeu.

În enciclica Magnifica humanitas, Papa Leon al XIV-lea pledează pentru apărarea civilizației iubirii, înțeleasă ca o structură relațională triplă, modelată după Sfânta Treime. Pontiful arată cum gândirea trinitară, referitoare la „lucrurile noi”, a modelat semnificativ enciclicele, servind drept fundament pentru teologia creației și teologia socială.

În enciclica socială Rerum novarum (1891) a Papei Leon al XIII-lea, gândirea trinitară (doctrina Dumnezeului Unul și Treimic) nu este articulată explicit în termeni dogmatici; mai degrabă, înțelegerea trinitară și cristologică a lui Dumnezeu constituie fundamentul teologic din care se nasc cerințe sociale și civile concrete. Enciclica derivă demnitatea inalienabilă a lucrătorului din faptul că acesta este creat după chipul lui Dumnezeu și, deoarece Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – este conceput ca o comuniune de persoane, rezultă, prin urmare, că ființele umane sunt orientate în mod natural și spre comunitate, familie și societate.

În documente mai recente, precum Fratelli tutti (2020) a Papei Francisc, comuniunea trinitară este citată ca model pentru o omenire caracterizată de fraternitate și deschidere către dialog, în timp ce în Laudato si’ (2015) Jorge Mario Bergoglio lărgește perspectiva pentru a include ecologia și protejarea creației.

Papa Leon al XIV-lea, de asemenea, explorează un aspect trinitar esențial: a afirma că lucrurile create și societățile însele posedă legi și valori înseamnă a recunoaște nevoia unei autonomii legitime (20). Adică, omenirea este definită în primul rând prin relații și iubire, nu prin utilitatea sau eficiența sa funcțională. În acest context, „lucrurile noi” sub forma platformelor virtuale vor deveni locuri de întâlnire (în iubire).

Această abordare originală reunește gândirea episcopului de Roma cu aceea a maestrului viziunii catolice asupra lumii, Romano Guardini. De altfel, un articol publicat de „Ediciones Cristiandad” îl compară în mod convingător cu Papa Francisc, care îl citează pe larg pe acest maestru. În acest context, ambii cultivă o cunoaștere trinitară, care vede cu adevărat conceptul central de a fi creat după chipul lui Dumnezeu. Ambele idei provin de la sfântul Augustin, care vorbește despre grija pentru omenire. Guardini îl citează pe Părintele Bisericii în Cartea a III-a din Confesiuni: „Într-adevăr, ai fost în mine mai mult decât ființa mea intimă și mai înalt decât partea mea cea mai înaltă” (III, 6, 11).

Fiind creați după chipul comuniunii trinitare a lui Dumnezeu, și noi – ca persoane – suntem constituiți intern într-un mod triplu. Această unitate trinitară, cu relațiile și polaritățile sale, face parte din structura noastră umană fundamentală: este prezentă în mine, în fiecare altă persoană și, în grade diferite, în fiecare altă formă creată, inclusiv „lucrurile noi” care apar din tărâmul inteligenței artificiale.

A ne lăsa priviţi și interogaţi de „lucrurile noi” devine unul dintre cele mai importante principii de gândire pentru Papa Leon al XIV-lea, iar el scrie: „Biserica (…) recunoaște în întrebările și provocările timpului prezent locul în care să-și exercite vocația la ascultare, dialog și slujire, lăsându-se interogată de tot ceea ce privește existența bărbaților și femeilor de astăzi” (19).

În acest moment, pentru Pontif, Doctrina Socială a Bisericii „nu este un set static de concepte, ci un corpus viu de adevăr, care păstrează și interpretează vocația umanității” (3). Aceasta înseamnă că „toți putem face partea noastră” (212), dar „întregul este mai mult decât părțile” (61). Din acest motiv, „simpla sumă a intereselor individuale nu este capabilă să genereze o lume mai bună pentru întreaga omenire” (61).

Această gândire, introdusă deja de Papa Francisc, duce la o schimbare radicală, care implică îndepărtarea de „logica opoziției și agresiunii” (64) și confruntarea cu „opoziția” (8). Gândirea însăși devine un act de iubire. Iubirea constituie, așadar, un element esențial al cunoașterii.

În enciclica Magnifica humanitas, capitolul al cincilea – dedicat „Culturii puterii și civilizației iubirii” – identifică criteriile care ne obligă să raportăm modul nostru de înțelegere, modul în care folosim cuvintele și privim prin ochii celorlalți, la capacitatea de a ne simți iubiți de Dumnezeu. Enciclica dă viață astfel la ceea ce spunea odată Guardini: „Cunoașterea este întotdeauna, într-un fel, o întâlnire în iubire”.

De Yvonne Dohna Schlobitten

(După L’Osservatore Romano, 25 iulie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu