Iau în serios termenul pe care Papa Leon al XIV-lea, în numărul 110 al enciclicei Magnifica Humanitas, îl numește aproape de suflet: „dezarmare”. A dezarmarea Inteligența Artificială (IA) înseamnă îndepărtarea armelor acesteia, limitarea ei, reducerea, suprimarea sau slăbirea puterii sale de acțiune.

Acest verb afirmă ceea ce alți termeni referitori la IA – „a încadra”, „a orienta”, „a reglementa”, „a însoți” – nu reușesc să exprime: adică, IA este în primul rând o armă cognitivă, economică și geopolitică. O armă, nu un instrument neutru, care nici măcar nu așteaptă să fie folosit: ea a invadat deja spațiul în care ne aflăm.

Este important să clarificăm de la bun început că suntem deja cufundați în acest mediu care este IA: nu un instrument, nu un remediu, nu o otravă, ci un mediu. A afirma acest lucru, așa cum face Papa, nu este o metaforă: este un diagnostic. „IA este un mediu în care suntem cufundați și o putere cu care trebuie să ne luăm în considerare”. Nu alegem să folosim un mediu: în interiorul lui are loc fiecare mișcare a corpului și a sufletului. Luați mersul pe jos, de exemplu: este ușor de văzut că fiecare pas este diferit de următorul și că mișcarea apare din condițiile terenului: nu mergem la fel pe nisip, zăpadă sau pe o pantă. Percepția se dezvoltă de-a lungul unei căi de mișcare. În mod similar, nimeni nu locuiește în mediul digital dintr-un exterior necontaminat. Modurile noastre de a căuta, de a dori, de a scrie, de a memora și de a delibera se formează în interiorul terenului tehnic, care își modelează în tăcere ritmurile și posibilitățile și ne dă iluzia că am ales, acolo unde pur și simplu am acceptat. A trăi în acest mediu digital, în care inteligența artificială este cel mai recent avatar, va însemna atunci să ne integrăm într-un set de practici, ritmuri, medieri și așteptări care ne modelează însăși modul de a percepe lumea.

De aceea, textul Magnifica humanitas este clar: nu este suficient să reglementăm IA. Reglementarea se aplică unui instrument, dar locuirea în el necesită altceva: „sarcina de astăzi nu este doar etică sau tehnică: este ecologică în sensul cel mai radical, pentru că pune în joc o nouă dimensiune a casei noastre comune”. Această sarcină ne cere să devenim capabili să punem întrebări, să denunțăm, să transformăm, să construim împreună, să alegem diferit față de Babel. Nu să ne supunem IA, nici să fugim de ea, ci să exercităm discernământul pentru a o dezarma și a locui această lume diferit. Într-adevăr, un mediu care predetermină criteriile pentru ceea ce înseamnă a locui lumea nu este niciodată neutru: este înarmat, naturalizează dominația. O modalitate de a alege diferit, scrie Leon al XIV-lea, ar fi să alegem nu unificarea sub o singură forță, ci locuirea comună a unei lumi comune.

Ce ar rămâne dintr-o IA dezarmată dacă armele sale nu ar fi proprietatea unui obiect, ci efectul structural al unui mediu organizat prin relații de putere, extracție și orientarea vieții de zi cu zi? Întrucât „dezarmarea înseamnă ruperea echivalenței dintre puterea tehnică și dreptul de a guverna”, actul de dezarmare nu poate avea ca scop suprimarea sau reducerea unei puteri localizate în mâinile câtorva, ca și cum simpla luare a unui obiect din acele mâini ar fi suficientă, ci ne angajează să transformăm însăși condițiile de locuire. Ceea ce perpetuează IA nu este numai o dominație abstractă: este o tendință spirituală, una care învață să clasifice corpurile, cunoștințele și limbajele conform unei ierarhii de valori, să împartă lumea între cei care domină și alții, să proiecteze noi fețe pentru sclavie și colonialism. Nu este pur și simplu o ideologie, ci impulsul spre control, clasificare și reducerea altora la o resursă. Se pune apoi o altă întrebare: cum putem dezarma această dorință de atotputernicie în noi înșine și în societățile noastre?

Această dispoziție deosebită nu a încetat niciodată să se desfășoare în forme noi, făcându-se de fiecare dată uitată ca forță motrice a mecanismelor sistemului: se prezintă ca progres, inovație, neutralitate tehnică, serviciu adus, dezvoltare necesară în vederea unei viitoare salvări.

Extragerea datelor, munca invizibilă a celor care selectează, denumesc și purifică conținutul astfel încât mașina să pară fluidă, captarea constantă a atenției ca materie primă regenerabilă – toate acestea perpetuează, în cadrul acestui sistem, o logică în care anumite corpuri și anumite teritorii rămân resursa tăcută care stă la baza promisiunii făcute altora. Așadar, dezarmarea nu înseamnă neutralizarea unui instrument care a devenit amenințător; este vorba despre respingerea acestei logici care se repetă fără nume și despre deschiderea, chiar în interiorul casei, a unui spațiu în care ceea ce a fost făcut invizibil devine din nou lizibil. Acest act de lizibilitate este actul politic de a face vizibil și audibil ceea ce multe figuri puternice ale timpului nostru preferă să nu audă: strigătul pământului și al săracilor.

Totuși, „dezarmarea nu înseamnă renunțarea la tehnologie, ci împiedicarea acesteia să domine omul”, iar renunțarea la tehnologie nu este răspunsul. Întrebarea nu este tehnologia sau absența tehnologiei, da sau nu la IA, ci care tehnologie, în ce ritm și în slujba căror forme de viață. O a treia cale se poate deschide: nici supunerea față de IA așa cum este, nici o întoarcere fantasmagorică la o lume pre-digitală, ci construcția activă a unui ecosistem tehnic plural în care inteligențe multiple, cunoștințe multiple, moduri multiple de a fi în lume pot coexista fără ca vreuna dintre ele să pretindă că le absoarbe pe toate. Condiția pentru ca un mediu să nu domine omul este ca omul să își păstreze capacitatea de a contesta, repara și refuza ca puterea și dominația să aibă ultimul cuvânt. Dar această capacitate nu se dobândește o dată pentru totdeauna: se formează, se pierde și se reînvață chiar în mediul pe care îl contestă.

Nu presupune o respingere a lumii, ci o convertire care implică nu numai structuri, ci dorințe, nu numai instituții, ci inimi. Aici se împletește chestiunea dezarmării cu chestiunea spirituală în forma sa cea mai exigentă. Trebuie să luăm în serios un criteriu de discernământ pe care nici etica algoritmilor, nici reglementarea nu îl pot oferi: nu este această IA performantă? Sau este doar dreaptă? Dar ne face oare mai capabili să iubim? Permite o comunitate mai dreaptă sau consolidează izolarea, supravegherea și fragmentarea? Se bazează această IA pe o înțelegere a lumii compatibilă cu iubirea?

Nu este vorba numai despre putere, ci despre locuire. În ce fel de lume vrem să locuim? Care sunt dorințele noastre? Din această perspectivă, àgape nu este un supliment afectiv al politicii: este cel mai radical principiu critic al său, deoarece pune sub semnul întrebării însăși infrastructurile, pornind de la efectul lor asupra capacității persoanelor de a locui cu alții, în special în cei mai vulnerabili. Paradigma tehnocratică nu distruge doar savoir-faire-uri: ea domesticeşte afecțiunile, face suferința tolerabilă, transformă indignarea în viralitate, iubirea în implicare a utilizatorului. Prin urmare, ceea ce trebuie să rezistăm nu este numai o arhitectură a puterii, ci o neutralizare spirituală, transformarea tăcută a unei iubiri capabile să tulbure într-o bunăvoință perfect inofensivă. Dezarmarea IA înseamnă, în cele din urmă, dezarmarea și a acestei mișcări: refuzul de a permite ca să fie inofensivă caritatea, menținerea vie a indignării juste, a mișcărilor viscerale ale celor care, precum samariteanul, traversează drumul și intră în rana lumii fără să-și întoarcă privirea.

De Gemma Serrano

Teologă, Collège des Bernardins, Paris

(După L’Osservatore Romano, 1 august 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu