Enciclica Magnifica humanitas a lui Leon al XIV-lea se înscrie într-un orizont fundamental care, într-un timp precum cel actual, merită să fie evidențiat: ne plasează pe fiecare dintre noi în fața unei alegeri. Acestea sunt, de fapt, primele cuvinte ale Pontifului: „Magnifica omenire creată de Dumnezeu se confruntă astăzi cu o alegere decisivă: să ridice un nou Turn Babel sau să construiască cetatea în care Dumnezeu și omenirea locuiesc împreună” (MH, 1).
Alegerea decisivă, şi anume căutarea unei opțiuni fundamentale, a unui orizont de adevăr în care să se plaseze viziunea omenirii și a societății, este tocmai de ceea ce suntem privați astăzi într-o epocă precum a noastră, care pare a fi o eră post-adevăr: fiecare dintre noi se poate agăța cu ușurință de un mic fragment din viața sa, din sentimentele sale, din propriul adevăr, fără o referință la un centru, fără o legătură cu un fundament comun, fără un adevăr fundamental care să susțină sau să inspire un mod de a fi și o viziune asupra societății.
Riscul, însă, este că fiecare dintre noi este pur și simplu lăsat pe cont propriu, trebuind să interpreteze și să redefinească continuu aspectele vieții, căutând sens și direcție. În cele din urmă, împovărați de acest calcul, preferăm să amânăm chiar și alegerile fundamentale, într-un joc neîntrerupt de referințe și interpretări. În acest fel, timpul nostru devine timpul în care „alegem să nu alegem”, adică să nu facem niciodată o alegere fundamentală. Papa începe enciclica amintindu-ne tocmai de urgența de a face o alegere: „Magnifica omenire creată de Dumnezeu se confruntă astăzi cu o alegere decisivă: să ridice un nou Turn Babel sau să construiască cetatea în care Dumnezeu și omenirea locuiesc împreună” (MH, 1).
În fiecare epocă, adaugă el, noi suntem cei care trebuie să dăm formă timpului. Pe scurt, lumea poate fi un Babel, care rupe alianța cu Dumnezeu și dialogul cu El, devenind o confuzie de limbi, o luptă de putere, o asuprire a unuia față de celălalt; sau poate deveni Ierusalim, unde, la fel ca pe vremea profetului Nehemia, orașul este în moloz și reconstrucția are loc prin asumarea unei responsabilități comune, devenind astfel locul pe care toți cooperează pentru a-l construi și, prin urmare, o realitate primitoare și ospitalieră, care prețuiește pe toți, promovează armonia diversității, generează dreptate și oferă pace. Un loc în care fiecare persoană poate fi păstrată în frumusețea și demnitatea sa.
Leon al XIV-lea pune în lumină figura biblică a lui Nehemia, scriind: „În el recunosc o parabolă luminoasă a vocației noastre de a fi, în epoca transformării digitale, nu spectatori resemnați ai fracturilor sociale și culturale, nu simpli comentatori ai ruinelor, ci femei și bărbați care intră în șantierele istoriei – laboratoare de cercetare, companii tehnologice, școli, mass-media, instituții, comunități locale – pentru a ridica ceea ce s-a prăbușit și a proteja ceea ce este expus” (MH, 241).
Enciclica nu conține niciun spirit de opoziție sau o atitudine de judecată față de res novae, noile probleme care privesc în primul rând progresele tehnologice. În schimb, invită la vigilență, deoarece orice progres uman, chiar și progresul tehnologic, poartă cu sine o latură ambiguă și poate să nu fie orientată spre binele tuturor. Mai presus de toate, tehnologia are un impact antropologic: nu mai putem crede – așa cum spunea Heidegger și reiterează Papa – că tehnologia este neutră și depinde numai de modul în care folosim instrumentele sale; în realitate, ea schimbă abordarea noastră asupra vieții, modul nostru de a fi oameni și de a locui lumea și, prin urmare, are un impact asupra modelului antropologic. Inteligența artificială, așadar, nu este numai o problemă tehnică, ci un punct de cotitură antropologic, social, economic, politic și chiar spiritual, în fața căruia trebuie să alegem între Babelul dominației, al autosuficienței și al puterii câtorva în detrimentul multora sau Ierusalimul responsabilității, al apărării omenirii, al comuniunii, al solidarității și al binelui comun. Aceasta necesită discernământ, atenție la realitatea în care trăim și apoi alegeri care să poată „guverna” astfel de progrese pentru a „aborda provocările timpului nostru cu claritate și responsabilitate” (MH, 5).
În acest punct, întrebarea crucială care străbate enciclica: ce fel de om este în epoca inteligenței artificiale și a progreselor tehnologice? Aici nu trebuie să ne lăsăm păcăliți. În viziunea creștină, de fapt, nu există o idee abstractă despre om și omenire. Ne referim întotdeauna, în schimb, la gândirea antropologică creștină, înrădăcinată în credința în Cristos: prototipul omenirii, pentru noi, este Isus Cristos. Umanitatea lui Isus este criteriul după care gândim omenirea, pentru că aceasta este statura, calitatea și totodată scopul ultim al omenirii, ceea ce suntem chemați să realizăm și ceea ce ne provoacă de fiecare dată când întâlnim, lângă noi sau în lume, o persoană căreia îi este refuzată acea demnitate umană.
Înrădăcinată în Întrupare, credința creștină îl cunoaște numai pe Dumnezeu făcut om și, de aceea, afirmă că nu există Dumnezeu fără om și nu poate exista o omenire adevărată fără Dumnezeu. Dumnezeu este, în primul rând, grijă de omenire și împlinirea omenirii în iubire, iar toate acestea strălucesc deja definitiv în povestea singulară a lui Isus, chipul uman al lui Dumnezeu. Creștinismul gândește omenirea privind la Cristos și înțelegând astfel originea și destinația sa ultimă: a fost făcută prin El după chipul lui Dumnezeu și a fost făcută „pentru El” pentru a ajunge la statura propriei sale umanități și a propriei sale filiații: împreună-moștenitori cu Cristos, deci copii ai lui Dumnezeu și frați între noi (cf. Rom 8,17).
Umanitatea lui Cristos, scrie Leon al XIV-lea, amintind de Gaudium et spes, ne dezvăluie și misterul ființei umane, deoarece este o umanitate pe deplin liberă, deschisă față de ceilalți, capabilă să construiască relații de sprijin, angajată în dăruirea totală de sine. Papa afirmă: „În centrul viziunii creștine asupra ființei umane se află marea afirmație că bărbatul și femeia sunt creați după chipul și asemănarea Dumnezeului Trinitar (cf. Gen 1,26-27). Constitutiv creată pentru relație, fiecare persoană este concepută și dorită de Dumnezeu pentru a intra într-o istorie de comuniune cu El, cu ceilalți și cu creația. Demnitatea sa nu depinde de capacitățile pe care le posedă, de bogățiile sale sau de rolul pe care îl deține, de alegerile corecte sau greșite pe care le face, ci este un dar care le precede și le depășește, pus de Dumnezeu ca expresie a iubirii sale neclintite” (MH, 50).
Aceasta se exprimă concret în toate aspectele existențiale și sociale cele mai importante: demnitatea egală a ființelor umane; valoarea supremă a drepturilor omului; principiul binelui comun, care protejează demnitatea și drepturile fiecărei persoane, prin culturi, alegeri, acțiuni și politici care promovează destinația universală a bunurilor, subsidiaritatea, solidaritatea și dreptatea socială, pentru dezvoltarea integrală a fiecărei persoane și a persoanei întregi.
De aici și apelul la discernământ. În numărul 106 al enciclicei, găsim un punct cheie în acest sens: „Apelul la prudență, testare riguroasă și, uneori, chiar la o încetinire a adoptării IA nu înseamnă a ne opune progresului, ci mai degrabă a exercita o grijă responsabilă față de familia umană. Această nevoie este cu atât mai urgentă cu cât există adesea un dezechilibru între viteza dezvoltării tehnologice și ritmul dezvoltării conștientizării, a normelor, a controalelor și a instituțiilor capabile să guverneze efectele acesteia. O invocare generică a eticii nu este suficientă: avem nevoie de cadre juridice adecvate, de supraveghere independentă, de educarea utilizatorilor și de o politică ce să nu abdice de la propria datorie. Altfel, schimbarea va fi guvernată exclusiv de logica tehnocratică și prezentată ca fiind necesară și inevitabilă, impunând în cele din urmă reguli dictate de cei care dețin date, infrastructură și putere de calcul”.
Invitația Pontifului este radicală: să rămânem umani. Să nu pierdem ideea și viziunea despre om, care strălucește în mod deosebit în omul Isus. Umanitatea magnifică, în cele din urmă, este tocmai cea a lui Cristos. Și pentru a rămâne umani, este necesar discernământul critic. Enciclica ne invită la vigilență critică, pentru a ne da înțelepciunea capabilă să înțelegem pragul dincolo de care puterea tehnologiei, în loc să ajute omenirea, riscă să o distrugă.
Nu ar trebui să ne fie frică de mașini și nici să ne înspăimântăm de algoritmi. Ar trebui să ne fie frică, însă, atunci când le folosim pentru a ne masca fragilitățile, pentru a ne depăși limitele, pentru a ne șterge greșelile, care sunt tocmai ceea ce ne menține umani. De aceea, umanitatea lui Cristos este „magnifică”: ne arată un om golit de durere, desfigurat în frumusețea sa, rănit de pasiunea iubirii. Astfel, ne învață că trebuie, cu siguranță, să luptăm pentru calitatea vieții noastre, dar, în același timp, nu trebuie să eliminăm fragilitatea și slăbiciunea din umanitatea noastră, pentru că acestea sunt tocmai ceea ce ne fac umani.
Acum câteva zile, chiar în acest ziar a apărut un articol intitulat „Dar mașinile nu tremură”. Autorul scria: fotografiile au ieșit prost și le-am păstrat oricum; astăzi facem o sută de fotografii numai pentru a le ștergem nouăzeci și nouă, pentru că nu suportăm gândul că sunt reale. Și vrem să corectăm totul; și, între timp, ștergem dovezile existenței noastre.
Poate că aceasta este măreția enciclicei Magnifica humanitas: ne ajută să rămânem treji pentru ca viața umană să nu se stingă, în pofida tuturor imperfecțiunilor și fragilităților sale.
De Francesco Cosentino
(După L’Osservatore Romano, 7 iulie 2026)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu