Francisc învaţă cu viaţa sa…

Prin viața sa, Francisc ne învață să depășim căutarea autoafirmării și să ne deschidem generozității și acceptării celor din urmă. Întâlnirea sa cu săracii și cu Cristos cel răstignit i-a transformat viața, unificând credința și viața și oferind credincioșilor de astăzi un drum de umanitate autentică.

Experiența lui Francisc de Assisi este semnificativă pentru ziua de azi, caracterizată adesea de fragmentarea timpului nostru, de căutarea excelenței cu orice preț, chiar și în detrimentul altora, de căutarea frenetică a imaginii de sine. El amintește de frumusețea vieții transformate în timp de sensul pe care l-a ales pentru existența sa: Cristos, sărac și răstignit, și Evanghelia. Își trăiește experiența profund umană și divină pas cu pas, până când își realizează propria unificare în sine.

La naștere, părinții săi s-au certat pentru numele său. La întoarcerea din Franța, unde își vindea țesăturile fine, tatăl său a decis să-l numească Francisc, în timp ce mama sa a vrut să-l numească Ioan, în onoarea lui Ioan Botezătorul.

Atât tatăl, cât și mama nu l-au ajutat pe Francisc să-și dezvolte personalitatea armonios, deoarece erau ocupați să încerce să-i modeleze caracterul în diferite moduri. Tatăl său, de fapt, își dorea ca fiul său să se asocieze cu nobilimea vremii sale și să fie un membru al acesteia. Mama sa era mai presus de toate protectoare, tandră și o mediatoare între tată și fiu, așteptându-se ca fiul ei să fie un alter Christus precum Ioan Botezătorul.

Izvoarele îl descriu pe Francisc ca un tânăr înzestrat cu o minte ageră, vesel și generos, devotat jocurilor și cântecelor, care rătăcea zi și noapte cu prietenii, cheltuind bani pe mese și distracții și chiar străduindu-se să exceleze în îmbrăcăminte (cf. 3Comp, FF 1396). În această etapă, el refuza să-și recunoască propriile slăbiciuni, ceea ce l-a determinat să le respingă pe cele ale altora; de fapt, îi respingea pe leproși.

Experiența lui Francisc din primii ani ai vieții sale reflectă experiența noastră de astăzi: să fim în centrul atenției peste tot și întotdeauna, să cheltuim atât de multă energie pentru a atrage atenția asupra noastră, crezându-ne mai presus de toate, să apărăm autorealizarea ca unic sens al existenței, fără a-i observa pe ceilalți care locuiesc în apropiere, să pretindem că suntem autosuficienţi și că știm totul, pentru că suntem susținuţi de rețelele de socializare, să trăim adolescența fără limite fără a descoperi frumusețea grijii și a dăruirii care deschide ușa către generativitate, o reflectare a unei alegeri de viață.

Prin urmare, Francisc încetează să se mai adore pe sine și dă o cotitură existenței sale atunci când îl întâlnește pe Domnul: „Mâna lui s-a odihnit peste el și dreapta Celui Preaînalt l-a transformat, pentru ca, prin el, păcătoșii să redescopere speranța de a trăi din nou în har și el să rămână pentru toți un exemplu de convertire la Dumnezeu” (1Cel I: 2, FF 321). El descoperă că Domnul lucrează în existența sa, că îl iubește, că viața sa are sens și că îi cere să „repare casa sa care este toată în ruine” (cf. VI:10, FF 593), „trăind după chipul sfintei Evanghelii” (cf. Test 14-15, FF 116).

Experiența lui Francisc ne întreabă pe noi, credincioșii: Care este fundamentul acțiunilor noastre zilnice? Cum reflectăm prezența Domnului în gândurile, sentimentele și acțiunile noastre? Cum îi primim astăzi pe cei din afara cercului nostru? Ce trebuie să schimbăm în noi înșine pentru a fi capabili de o umanitate autentică, care să ne permită să descoperim în viața noastră de zi cu zi iubirea Tatălui lui Isus Cristos și a noastră? Cum putem depăși antagonismul, chiar și verbal, care este adesea folosit pentru a evidenția negativul la ceilalți și pozitivul la noi înșine?

Francisc, descoperind frumusețea relației sale cu Cristos, își schimbă calea, renunțând la moștenirea tatălui său și chiar la propriile haine și dezbrăcându-se complet în fața episcopului pentru a-i returna totul tatălui său. De la o viață petrecută pentru sine și o repulsie față de leproși, trece la o acceptare necondiționată a proscrișilor timpului său, în care discerne prezența reală a lui Cristos. Relația sa cu săracul Răstignit îl predispune la o schimbare completă de perspectivă. Francisc, de fapt, nu numai că restaurează biserici, ci se identifică cu El. Alege să trăiască Evanghelia ad litteram, sine proprio (cf. Rb I,1, FF 75), împărtășind ca un minor precaritatea săracilor, săraci ca și cu săracii. Se eliberează de toate pentru a iubi liber, combinând astfel credința cu viața.

Viața nu a fost ușoară pentru Francisc. Întorcându-se din Egipt, unde îl întâlnise pe sultan, a ascultat de frații care i-au contestat planul inițial de viață și a decis să renunțe la conducere.

Pe 17 septembrie 1224, s-a dus la La Verna. În timp ce medita la suferințele lui Cristos, i s-a arătat un serafim și i-a imprimat stigmatele. A experimentat conformarea sa cu Cristos în durerea, pe care o considera acum parte a vieții, și în bucuria iubirii pe care o primea de la El (cf. Fior FF 1919).

Francisc, acum bolnav și aproape orb, locuiește la „San Damiano” și, în pofida suferinței sale, trăiește o viață liberă și unită, neavând nimic, predat Celui Preaînalt. Înainte de a muri, dictează penultimul verset din „Cântarea Fratelui Soare” (FF 263), lăudându-l pe Domnul pentru „sora noastră moartea trupească” (Cf. Cant. 27: FF 263). Prin compunerea acestei laude, el demonstrează legătura sa cu sine însuși, cu Dumnezeu și cu toate creaturile.

Francisc nu s-a născut sfânt; a ales să fie sfânt de-a lungul vieții sale, trăind contradicțiile existențiale ale timpului său, călăuzit de dragostea sa pentru Cristos și Evanghelie. Întâlnindu-l pe Domnul, și-a făcut viața profund umană și o reflectare a prezenței lui Dumnezeu, dăruindu-se în întregime din iubire, asemenea lui Cristos cel sărac și răstignit.

Astăzi facem multe lucruri pentru Dumnezeu, dar adesea El este cel care lipsește cel mai mult. Mai are Francisc ceva de spus fiecăruia dintre noi astăzi, pentru a reda o față umană și divină vieții noastre de credincioși?

De Diana Papa

(După Agenția SIR, 3 octombrie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu